de Diana Deaconu 

Voi începe de această dată editorialul într-un mod relativ atipic, și anume cu o dezvăluire: îmi vine dificil să (îmi) găsesc cuvinte(le). Este de parcă s-ar fi dat dispărute, deși cred că mi-ar prinde tare bine să se lase și găsite în cele din urmă.

Alături de colegii din echipa editorială, am început să ne gândim la structura acestui număr de newsletter de la mijlocul lunii ianuarie. Ne-am adunat din vacanțe și, treptat, ne-am pus mințile laolaltă pentru a creiona propuneri de materiale. La un moment dat tema care mi se părea că ar lega textele pe care ne-am hotărât să le includem a fost aceea a continuității – de evenimente, interacțiuni, proiecte – așa încât începusem să îmi imaginez cum ar suna editorialul. Nu mi-am imaginat la acel moment că două luni mai târziu experiența continuității va fi atât de vehement pusă la încercare sau că va fi însoțită de o alta, aceea a fragilității și a incertitudinii generate în contextul pandemiei de COVID-19. Astfel, finalizarea acestui număr și trimiterea lui către voi în termenul stabilit de la început a devenit, în sine, o căutare a unui sentiment că nu totul dezechilibrează, că există structuri ce pot fi reziliente, că momentele dificile pot fi parcurse și că asta are, în sine, valoare.

Să vă descriu pe scurt câte ceva despre ceea ce veți regăsi în acest număr de newsletter, în speranța că poate vă trezește apetitul pentru citit, reflectat, scris sau altele asemenea. 

În primul material, Diana Cosma își propune să traseze într-un mod subtil și ancorat în literatura de specialitate câteva diferențe între noțiunea de speranță și cea de iluzie; ea surprinde aspecte ce apar atât la nivel teoretic, cât și practic, în relația psihoterapeutică. Alina Pavel și Cristina Farrugia descriu experiențele pe care le-au avut participând la workshop-ul susținut de Giles Barrow, TSTA-E, pe tema poveștilor și a rolului pe care îl au acestea în devenirea noastră ca oameni, în primul rând, dar și ca practicieni.

Corina Ștefan dezvăluie câteva ceva despre școala de vară pe care o plănuim – Cum s-a născut ideea?

Ce își propune evenimentul și ce va oferi el participanților? Care este filosofia de învățare aflată la baza lui?

Un alt articol ce v-ar putea stârni curiozitatea este propus de Alina Comendant. Ea ne relatează cu emoție impresii despre experiența participării la o conferință privind lucrul cu copiii în Lavarone, Italia. Alina și-a propus ca din numărul viitor să pună bazele unei rubrici permanente în newsletter vizând mult mai specific lucrul cu copii și adolescenți. O întâmpinăm cu mult interes și cu bucurie!

Povestim, de asemenea, despre o inițiativă a unui grup de colege din comunitatea noastră, inițiativă autointitulată în mod creativ și jucăuș Ceașca de terapie. Cine face parte din Ceașcă, ce se întâmplă în acel cadru și de ce fac ceea ce fac aflați într-un interviu realizat de Miruna Jovin.

Tot Miruna ne aduce în prim-plan cartea lui Mark Widdowson, Transactional Analysis for Depression – A Step by Step Treatment Manual. Ce anume are ea diferit față de alte publicații AT care abordează depresia puteți descoperi citind recenzia din newsletter.

O altă informație importantă este că ne mărim echipa. Alături de noi au mai venit Diana Cosma, Anca Tiurean și Cezara Dașu. Le urăm bun venit! 

Voi încheia tot cu o autodezvăluire. Gândul mi se duce destul de des înspre școala de vară și înspre conferință, probabil înspre acele contexte care ar face posibilă reîntâlnirea. Aceasta pare departe acum, iar între timp imaginez modalități de păstrare a legăturii. Una dintre ele este să împărtășim reacții, stări, experiențe despre impactul pe care îl are perioada curentă asupra noastră personal, profesional, social. Le puteți trimite în scris pe adresa redacției, newsletter@arat.ro. Vom căuta cuvintele potrivite pentru a le pune cap la cap într-un text coerent pe care să vi-l trimitem apoi fiecăruia în parte. Poate așa devine mai ușor să traversăm treptat lucrurile prin care trecem în prezent!

de Diana Cosma

Vă invit la o discuție despre rolurile speranței în psihoterapie, în principal din perspectiva Analizei Tranzacţionale. Vom trece în primul rând printr-o scurtă definire a termenului de speranţă, pentru a crea un cadru de referinţă comun. Apoi vom privi speranţa din punctul de vedere al mai multor modele din Analiza Tranzacţională şi a altor şcoli de psihoterapie. În ultima parte a articolului vom parcurge o analiză a rolurilor speranţei în cadrul psihoterapiei: speranţa clientului, speranţa terapeutului, speranţa autentică şi speranţa ca element al sistemului scenarial. 

Dicționarul explicativ al limbii române definește speranța ca fiind un ”sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe”. Nancy Glende (1981) consideră că speranţa este o credinţă cu angajament şi energie, care facilitează fie creşterea, fie autosabotajul. În acest fel, autoarea afirmă natura potenţială a speranţei ca autentică sau scenarială utilizând termenii de esenţă şi respectiv iluzie. De asemenea, conceptul de speranţă discutat aici este foarte apropiat ca sens conceptului de „optimism” folosit de Richard Erskine (2008) între cele opt principii ale psihoterapiei relaţionale de grup. Conform lui Erskine, optimismul în situaţia terapeutică de grup implică ”anticiparea unui rezultat pozitiv şi angajament faţă de ideea că vom realiza ceva minunat împreună”.

În diferite şcoli de psihoterapie apar diverse concepte care afirmă tendinţa naturală a oamenilor de a merge pe direcţii de supravieţuire şi creştere, ca de exemplu: în Analiza Tranzacţională există concepte precum Physis, triunghiul învingătorului (Choy, 1990), jocurile cu beneficii autentice (Summers & Tudor, 2000). În Psihoterapia Centrată pe Persoană, Rogers (1951) vorbeşte despre tendinţa de actualizare a tuturor fiinţelor umane. În Psihoterapia Individuală, există conceptul de străduinţă (Adler,1927) - de asemenea o tendinţă universală. În ideea de bază din Logoterapie (Frankl, 1984) de găsire a sensului propriei vieţi indiferent de circumstanţe, există ceva profund din esenţa energiei şi angajamentului despre care vorbesc Erskine şi Glende atunci când definesc speranţa. În Psihoterapia Pozitivă (Peseschkian, 1968), Principiul Speranţei este unul dintre principiile de bază ale abordării. 

Prin însăși natura sa, putem afirma că procesul psihoterapeutic este marcat de speranță. Încă de la decizia unei persoane de a se adresa unui terapeut pentru ajutor specializat, există în mintea acesteia ideea că ajutorul poate fi util şi cel puţin o minimă speranţă în ce priveşte posibilitatea şi beneficiile procesului de schimbare personală.

În Analiza Tranzacțională, chiar cele trei principii filosofice de bază sunt o afirmare a speranţei în natura umană şi potenţialul uman. În psihoterapia bazată pe Analiză Tranzacţională se observă o mobilizare a speranței clientului și terapeutului încă de la etapa de contractare. Indiferent dacă terapeutul și clientul agreează asupra unui  contract hard bazat pe obiective sau a unuia soft bazat pe stări subiective, pentru a fi valid acesta va fi în mod necesar realizabil - cu alte cuvinte, ambele părți trebuie să aibă încredere în posibilitatea realizării lui. Altă caracteristică a oricărui contract în Analiza Tranzacțională este considerația reciprocă pozitivă - un schimb egal, deşi din roluri diferite, cu atribuţii diferite. Aici putem vorbi despre încrederea într-un rezultat favorabil la nivelul relației terapeutice - primesc ceva corect și valoros (de la terapeut / de la client) în această relație, ceea ce reprezintă baza unei bune alianțe de lucru. 

Erskine (2008) aduce în discuţie ideea că optimismul include credinţa că oamenii sunt OK. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre o speranţă autentică, înrădăcinată în încrederea în viaţă şi în propriile resurse, acţionăm dintr-un spaţiu mental în care „eu sunt OK, tu eşti OK” (Ernst, 1971). Putem deduce astfel din ce poziţie existenţială ar putea veni speranţa ca iluzie.

Fanita English (1972) enumeră speranţa (hopefulness) printre emoţiile autentice, diferenţiate de cele de tip racket, pe care ea le ilustrează ca fiind disfuncţii, simptome, definite ca emoţii artificiale, iar opusul speranţei din punctul său de vedere este lipsa de speranţă (hopelessness). 

Astăzi ne vom îndrepta spre alt opus al speranţei, anume iluzia, aşa cum a fost definită ea mai sus. Emoţiile autentice au în comun trăirea adecvată în momentul prezent şi, în consecinţă, au în substratul lor sentimentul de a fi viu. Emoţiile de tip racket sunt elemente ale unui sistem închis care duc la repetarea acestuia în acelaşi fel.

În cazul lipsei de speranţă, este simplu de imaginat cum se asociază fantezii şi comportamente de autosabotaj, bazate pe şi totodată creând mai multe amintiri care întăresc sistemul. Însă speranţa ca iluzie realizează acelaşi lucru. Ea nu este trăită ca energie şi angajament în prezent, nici înrădăcinată în cunoaşterea autentică a propriilor nevoi şi resurse. Iluzia se leagă de relații simbiotice, superstiţii, elemente externe şi provine din gândirea magică a Copilului. Îşi are rădăcinile în trecut şi se îndreaptă spre viitor, chiar dacă face acest lucru cu costul prezentului. 

Propun ideea că un anumit tip de lipsă de speranţă este totuşi autentic. Lipsa iluziei este trăită în contact viu cu prezentul şi se poate manifesta autentic ca tristeţe, proces de doliu, frică. Pierderea speranţei ca iluzie poate fi momentul în care începe să se nască speranţa autentică, iar acest proces poate trece prin dezamăgire, în sensul de pierdere a vechilor poveşti despre un trecut sau viitor mai bun dependent de altceva sau altcineva, un loc exterior unde se depozitează şi reneagă propria energie, propriul angajament şi propria intenţie.

Într-un asemenea proces, speranţa autentică poate arăta descurajator, ca un om rămas singur în faţa unor adevăruri crude sau a unor provocări la nivelul cărora el, prin propriile mişcări şi direcţii, trebuie să se ridice. În acest punct, cea mai utilă abordare, atât clădită din interior (faţă de sine), cât şi din exterior (de exemplu, cu un client în terapie, cu un supervizat sau chiar faţă de o rudă sau un prieten), este validarea experienţei reale pe care omul o înfruntă în mod direct. 

Angajamentul cu propriile forţe pe propriul drum se realizează cu activarea Adultului prin percepţia şi trăirea prezentului, văzând dincolo de gândire magică şi de simbioză. În acelaşi timp, acest angajament nu neagă realitatea interdependenţei noastre ca fiinţe umane. Oamenii din jur, mediul în care trăim, istoria noastră păstrată în corp şi, da, în scenariul de viaţă, sunt aspecte care ne influenţează. Cu speranţă, ne creăm o viaţă pornind de la toate acestea, nu într-un neant. Iar validarea trăirii reale care apare odată cu păşirea în teritorii noi înseamnă întâlnirea autentică între două persoane. 

Validarea nu este permisiune în sensul descris de Analiza Tranzacţională, ci înţelegerea cu acceptare a

experienţei unei alte persoane și comunicarea acestei înțelegeri, mai degrabă apropiată de conceptul de tranzacție empatică din Analiza Tranzacțională (Clark, 1991).
Ambii oameni privesc la experienţa subiectivă care există în mod real în prezent şi înţeleg că aceasta are istoria şi rostul ei. Ei sunt pe poziţii de egalitate, în Adult integrat, iar permisiunea de a privi şi simţi ceea ce vine apare dinăuntru.

În acest caz, aş numi ceea ce se primeşte de la persoana care validează ca fiind o însoţire care reafirmă sensul şi experienţa proprie. În acest fel, permisiunea nu vine din afară, printr-o continuare a abandonării speranţei şi energiei pe altarul resurselor, puterii şi protecţiei unui altul, ci mai degrabă împlinirea nevoii umane de a fi văzut, auzit şi acceptat aşa cum eşti în timp ce porneşti şi mergi pe drumul tău. 

În situaţia terapeutică, putem vorbi despre speranţa clientului şi speranţa terapeutului, respectiv felul în care ele se întâlnesc în cadrul relaţiei terapeutice. Mai sus am discutat în special speranţa aşa cum ar fi resimţită de client.

Totodată, pentru a lua decizia etică de a agrea un contract terapeutic cu un anumit client, şi psihoterapeutul vine în mod necesar dintr-un punct în care poate spera. Contractarea vine din poziţia existenţială sănătoasă I+U+ în care psihoterapeutul are încredere în propriile resurse, în cele ale clientului şi în posibilitatea rezultatului favorabil al unui demers întreprins împreună. Pentru a facilita un proces de vindecare şi creştere altei persoane, mai este nevoie şi de angajamentul personal în psihoterapia cu această persoană şi în viaţă, prin perspectiva interdependenţei caracteristice condiţiei umane şi respons-abilitatea amândurora de a se implica. 

Wallin (2010) vorbeşte despre a folosi autodezvăluirea terapeutică pentru a arăta că „poate fi experimentat şi exprimat în siguranţă mai mult decât credea pacientul”, deci mai în profunzime în experienţa autentică. Acelaşi autor vorbeşte despre intervenţii prin care să comunicăm implicit „convingerea noastră că pacientul este capabil de mult mai mult decât crede”. Aici joacă un rol esenţial acordajul fin pe care îl construim împreună moment de moment. Propria încredere, energie şi propriul angajament pot servi pentru a creşte, prin câmpul intersubiectiv co-creat, încrederea, energia şi angajamentul clientului, anterior clivate, excluse. În acelaşi timp, un dozaj prea mare sau la momentul nepotrivit din propria speranţă poate întări în mod involuntar iluziile bazate pe factori exteriori şi implicarea clientului în simbioză.

Fiind într-un proces de dezvoltare toată viaţa, deseori ceva din scenariul de viaţă al clientului va interfera cu aspecte din scenariul de viaţă al terapeutului. Eric Berne (1972) afirma chiar că, atunci când avem posibilitatea, ne alegem psihoterapeutul pe baza unor asemenea interferenţe şi căutăm inconştient un terapeut cu care să ne putem juca jocurile psihologice preferate. 

Se pune deci inclusiv problema speranţei ca iluzie a terapeutului, care poate hrăni iluziile clientului. În cuvintele lui Franz Ruppert (2018), „cine trăiește, încă, în calitate de terapeut, în propriile sale iluzii, le va recomanda pe acestea și altor persoane ca pe o așa-zisă soluție, chiar în cadrul terapiei”. Noi, ca oameni, avem iluzii, dacă nu multe, măcar câteva și dacă nu toți, măcar marea majoritatea, iar aspectul esenţial este ce facem cu ele şi cât spațiu mental avem pentru a le pune la îndoială.

În cazul în care iluziile sau temele scenariale ale clientului se întâlnesc cu ale terapeutului său, la nivel relaţional se va juca un teatru al codependenţei, cu replicile încrederii într-un altul care defineşte şi ghidează spre rezultatul favorabil mai degrabă decât cu propria direcţie şi capacitate din Adult, un altul care vine cu energia şi angajamentul său în locul (nu alături) energiei şi angajamentului clientului.

Această dinamică poate lua diverse forme, de la o concentrare explicită pe aspectele pozitive reale sau dorite în detrimentul celor neplăcute, dar cel puţin la fel de reale, până la desconsiderări foarte subtile ale experienţei dureroase sau un acordaj mai puţin optim care nu este identificat ca atare. Iluzia este atât nevoia Copilului de a se simţi în siguranţă, cât şi prescripţia din partea Părintelui care ştie mai bine. 

La un nivel explicit, putem lua ca exemplu studiul realizat de Wood, Perunovic şi Lee (2009). Ei au observat că o persoană cu stimă de sine scăzută se simte mai rău repetând ca fiind adevărată o afirmaţie pozitivă de tipul „Sunt o persoană demnă de iubire”, decât dacă repetă această afirmaţie concentrându-se în egală măsură pe adevărul şi neadevărul ei. Persoanele pentru care asemenea afirmaţii au avut într-adevăr un efect pozitiv au fost cele care aveau deja un nivel crescut al stimei de sine. Cu alte cuvinte, putem vedea că ceea ce nu a avut un efect benefic asupra participanţilor a fost negarea experienţei lor interne în numele unui optimism impus.

În concluzie, observăm cum speranţa şi activarea ei în cadrul relaţiei terapeutice este ca un dans între autonomie şi interdependenţă, între trăirea momentului prezent aşa cum este el acum, încrederea în resursele care coexistă în prezent, chiar sub formă de potenţial, şi angajamentul cu energie în direcţia asumată. Am observat de asemenea deosebirea dintre speranţa autentică şi iluzia bazată pe simbioză. Speranţa, în orice formă a ei, mişcă procesul terapeutic şi este un aspect important de explorat, moment de moment, în diversele ei exprimări şi dinamici care pot duce spre autenticitate sau înapoi în scenariul de viaţă.

Referinţe:
Adler, A. (1927). The feeling of inferiority and the striving for recognition (M.D. Walter Biran Wolfe, Trans.). International Zeitschrift für Individual Psychologie Beihefte, 5, 12–19.
Berne, E. (2006) - Ce spui după „Bună ziua”? Psihologia destinului uman. Ed. Trei, Bucureşti, ISBN 978-973-707-085-2
Choy, A. (1990) - The Winner’s Triangle. Transactional Analysis 20:1, 40-46.
Clark, B.D. (1991) – Empathic Transactions in the Deconfusion of Child Ego States, Transactional Analysis Journal, 21:2, 92-98.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române (2009) - DEX ‘09, https://dexonline.ro/definitie/speranță
English, F. (1972) - Hopefulness as an authentic feeling (Part II), Transactional Analysis Journal 2:1, 23-25
Ernst, F.H. (1971) - The OK Corral: The Grid for Get-on-With, Transactional Analysis Journal 1:4, 33-42,
Erskine, R.G. (2008) - Cooperation, Relationship, and Change. Transactional Analysis Journal 38:1.
Frankl, V.E. (1984) - Omul în căutarea sensului vieţii. Meteor Press, Bucureşti, 2009, ISBN 978-973-728-368-9.Glende, N.H. (1981) - The Essence of Illusion and Hope. Transactional Analysis Journal 11:2, 118-121.
Peseschkian, N. (1968) - "European Association of psychotherapy". EAP: Positive Psychotherapy (Peseschkian, since 1968).
Rogers, C. (1951) - Client-centered therapy: Its current practice, implications and theory. London: Constable.
Ruppert, F.; Banzhaf, H. (2018) - Corpul meu, trauma mea, Eul meu. Constelarea intenţiei - eliberarea de biografia traumatică. ed. Trei, Bucureşti, ISBN 978-606-400-565-6. 
Summers, G.; Tudor, K. (2000) - Cocreative Transactional Analysis, Transactional Analysis Journal 30:1, 23-40.
Wallin, D.J. (2010) - Ataşamentul în psihoterapie. ed. Trei, Bucureşti. ISBN 978-973-707-392-1.
Wood, J.V.; Perunovic, W.Q.E.; Lee, J.W. (2009) - Positive Self-Statements: Power for Some, Peril for Others. Journal of Psychological Science 20:7, 860-866. 

de Corina Ștefan
Examenul de CTA este un pas important pentru orice persoană aflată în formare în Analiză Tranzacțională. Momentul când voi deveni analist tranzacțional certificat reprezintă, pentru mine, încheierea unei etape foarte importante în dezvoltarea mea ca psihoterapeut și, în același timp, tranziția către o nouă fază a carierei mele. În plus, unul dintre motivele pentru care apreciez atât de mult formarea în această modalitate terapeutică este exact acest examen, prin faptul că asigură un standard ridicat al formării profesionale. 

Acestea fiind zise, pregătirea pentru examen nu e tocmai floare la ureche. De când am început formarea, am auzit de multe ori că acest examen este foarte dificil, că este foarte greu să scrii, că supervizorii găsesc nod în papură la orice ai scrie sau că procesul este unul care îți trezește toate driverele și toate injoncțiunile. Evident, ajunsese să îmi fie teamă de examen și să mă gândesc că probabil va dura foarte mult până o să ajung să îl dau, dacă o să îl dau vreodată.

Între timp, am început un training cu un trainer străin care, la un moment dat, a denumit acest examen drept “examen de intrare în profesie”. Atunci mi-am dat seama că dimensiunea mitică pe care o căpătase CTA-ul în mintea mea poate nu era neapărat conectată la realitate. Am văzut, de asemenea, că același trainer ținea școli de vară anual unde se practica un “meniu à la carte”. Oamenii veneau cu concepte, transcripturi, întrebări și, împreună cu trainerii și colegii, se puneau la treabă pentru a învăța împreună, făceau mock exams, supervizare live și altele asemenea. Și atunci m-am gândit “hey, asta putem să facem și noi!”.

Norocul și motivația pentru care am avut curaj să și propun așa ceva comunității noastre a fost faptul că am făcut parte din echipa de organizare a conferinței ARAT de la București din 2019, iar fetele au fost de acord să continuăm împreună în aceeași formulă și să organizăm și această școală de vară. Echipei i s-a mai alăturat Lucia Ionaș, așa că, iată-ne, în formula extinsă, cu un nou proiect de învățare în comunitate. Pentru echipa noastră, ideea aceasta de a veni împreună și a pune în comun eforturile noastre este una la care ținem tare. Atașamentul nostru față de conceptul de comunitate de învățare se reflectă în școala de vară în faptul că vom veni împreună oameni cu niveluri de pregătire foarte diverse: TSTA, PTSTA, CTA, CTA-trainee, CTA-hopeful. Vom învăța unii de la alții și unii cu alții și vom fi darnici cu toate cunoștințele noastre. Printre surprizele noastre (care nu mai sunt chiar surprize) se numără bucăți din lucrări de CTA ale colegilor deja certificați și care au fost foarte generoși să le pună la dispoziție. Ne dorim mult ca în urma acestui eveniment să simțim că suntem acompaniați în procesul de certificare, că avem colegi care ne pot ajuta și îndruma, că putem cere suport de la ceilalți. 

Așadar, vă invităm cu toată inima să învățăm împreună pentru CTA. Să scriem, să citim, să ascultăm transcripturi, să punem întrebări și să oferim răspunsuri. Haideți să reușim împreună!

Echipa de organizare suntem noi: Corina Ștefan, Alina Comendant, Daniela Danalachi-Mbogori, Diana Deaconu, Alexandra Gheorghe, Lucia Ionaș, Ioana Pîrvu,  Daniela Simache

de Miruna Jovin

1. Ce este Ceașca de terapie și cine sunt oamenii din spatele ei?

Ceașca de terapie este un proiect de psihoeducație și formare continuă. Noi organizăm evenimente pe teme de psihologie și psihoterapie, atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg. Ne dorim să contribuim la creșterea societății în care trăim prin împărtășirea și popularizarea cunoașterii psihologice. Suntem pasionate de această profesie și credem foarte mult în valoarea adăugată pe care o pot aduce cunoștințele de psihologie la nivel de societate și comunitate. Ne mai dorim să oferim ocazia profesioniștilor din domeniu să aprofundeze orice temă îi interesează. Mulți terapeuți care doresc să crească profesional ar dori să învețe despre o temă anume sau să participe la un curs cu un trainer anume, însă, de multe ori, trebuie să meargă în alte țări pentru a avea acces la cunoașterea respectivă. Noi ne dorim și ne propunem să acoperim din golurile care există pe piața formării continue (a se înțelege cursuri de sine stătătoare, nu formări complementare, care durează minim 4 ani). Noi nu suntem o școală de formare, ce dorim, însă,  este să completăm oferta de formare care există în prezent.

Echipa Ceașca de terapie este formată din Bianca Pavel, Daniela Danalachi-Mbogori și Corina Ștefan. 

Corina Ștefan - sunt psiholog clinician și, în prezent, în formare în Analiză Tranzacțională și în pregătire pentru CTA. Am urmat un masterat în Psihologie clinică și Consiliere psihologică, unde am avut o experiență eclectică a învățării. Profesorii erau toți din Statele Unite, iar stilul era unul bazat pe perspectiva și pe îmbinarea cunoștințelor din mai multe perspective. Pentru mine, nevoia de eclecticism și diversitate reprezintă motorul pentru activitatea de formare continuă din cadrul Ceștii de terapie. Deși Analiza Tranzacțională este formarea mea de bază și o pasiune, văd meseria de psihoterapeut ca depășind limitele unei singure orientări terapeutice și mergând către o abordare de lucru multimodală.

Bianca Pavel - sunt psiholog clinician, masterand în Psihologie clinică și intervenție psihologică, și în curs de pregătire CTA, secretar ARAT și antreprenor. Implicarea în comunitatea AT, atât prin intermediul Ceștii de terapie, cât și din rolul de Secretar ARAT, vine să întregească noua mea identitate profesională, aceea de psiholog și psihoterapeut, după o experiență profesională în domeniul tehnic și financiar de 17 ani. Dragostea de oameni, dorința de învățare și cunoaștere, pasiunea pentru psihologie, spiritul practic și organizatoric, experiența de coordonare a proiectelor sunt energia pe care o aduc în Ceașca de terapie, un proiect de suflet și cu mare sens pentru mine. Consider că profesia de psiholog presupune în primul rând o muncă neîntreruptă de dezvoltare a sinelui, de învățare continuă atât de la persoanele cu experiență, cât și din izvorul inepuizabil al întâlnirilor cu oamenii cu care lucrez în cabinet, în practica privată și în Spitalul Clinic de Psihiatrie Al. Obregia.

Daniela Danalachi-Mbogori – sunt psihoterapeut în supervizare în AT și în proces de “mă gândesc să-mi dau CTA-ul”. În urma unui program de master în Psihotraumatologie și Asistare Psihologică, am devenit tot mai interesată de Terapia Traumei și felul în care evenimentele adverse ne influențează creșterea și dezvoltarea. Urmărind firul acestei curiozități și a nevoii personale de a lucra în profunzime cu mine însămi, în prezent sunt în formarea in Psihoterapia Integrativă a Traumei și în Psihotraumatologie Multigenerațională și Metoda Intenției (IoPT). Ceașca de terapie a apărut în perioada în care îmi căutam “tribul” de oameni cu interese și valori comune, pasionați de meseria pe care am ales-o, dar și deschiși pentru noi abordări și feluri de a lucra cu psihicul uman. Un alt demers pe care ni l-am propus și mă bucură tare este partea de psihoeducație pe care ne-ar plăcea să o aducem în comunitatea mare. Cred, cu tărie, că informația bine documentată, validată științific, oferită la momentul potrivit poate să aducă mai multă claritate și un pic de alinare celui care are nevoie.

Fiecare dintre noi are calitățile și atuurile ei, ne completăm reciproc și asta a făcut ca împreună să transformăm un vis apărut la o cafea, pregătind Conferința ARAT, să devină realitate într-un timp relativ scurt.

2. Cum a apărut Ceașca de terapie?

Toate 3 suntem pasionate de meseria de psihoterapeut și de Analiza Tranzacțională. Ne știam de ceva timp de pe la training, însă am format legături mai puternice cu ocazia Conferinței ARAT 2019, unde am participat la organizare. Noi ne gândeam de mai mult timp să creăm oportunitatea de a face training pe teme diverse, în principal teme care ne interesau pe noi foarte mult, însă care nu erau disponibile pe piață. La conferință a avut loc workshop-ul Mariei Bran, “Istoria filozofiei europene și scenariul de viață”. Nu am reușit să participăm toate, însă a ajuns la noi entuziasmul colegilor care participaseră și părerea lor de rău că workshop-ul nu durase mai mult. Era exact genul de eveniment pe care ni-l doream noi, așa că am trecut la treabă să îl organizăm la București. Astfel, pe 8 și 9 februarie 2020 a avut loc primul eveniment marca Ceașca de terapie. Ne-a bucurat mult experiența dobândită acolo și ne-a dat energia necesară și dorința să organizăm cât mai multe evenimente.

Suntem de părere că o comunitate înfloritoare se bazează pe eforturile active ale membrilor ei de a contribui la creșterea și dezvoltarea acesteia. Conferința a fost, pentru noi, un moment de redecizie, în care am constatat că avem resurse și suntem capabile să ne ocupăm de propriile nevoi profesionale și, în același timp, de dezvoltarea comunităților din care facem parte: atât cea de psihologi, psihoterapeuți, cât și cea de părinți, români, etc. Credem mult în ideea că pasiunea pentru ceva anume cristalizează în jurul ei o comunitate de oameni interesați de același lucru, iar acela este spațiul cel mai propice pentru a crea activități și evenimente cu sens și energie.

De altfel, numele proiectului nostru are o mare valoare simbolică pentru noi. Unele din cele mai plăcute momente atât singure, cât și împreună le-am petrecut cu o ceașcă în mână. Atunci când îți este bine, parcă starea se amplifică dacă bei ceva cald, reconfortant. O ceașcă de cafea bună sau de ceai e un dar pe care ți-l faci uneori singur, alteori îl împărtășești cu ceilalți. Cam asta ne dorim și noi prin activitatea aceasta: să ne permitem noi nouă să fim bine și să împărtășim cu ceilalți.

3. Ce își propune Ceașca de terapie?

Ceașca de terapie își propune să creeze o comunitate și un spațiu de promovare a cunoașterii, să aducă împreună profesioniștii din domeniul AT, atât din țară, cât și din străinătate. În România avem specialiști AT foarte buni și ne dorim să îi vedem cât mai des în acțiune, așa că ne-am propus să aducem în București persoane care locuiesc și profesează în Timișoara, Arad sau chiar în alte orașe din țară sau din afară. De aceea, ne dorim să organizăm traininguri și evenimente variate, care să ne inspire și să completeze ariile unde avem mai mare nevoie de cunoaștere. 

De asemenea, ghidându-ne după dorința de creștere profesională și personală, am realizat că este necesar să diversificăm felul în care învățăm în procesul de transformare în psihoterapeuți suficient de buni pentru persoanele cu care lucrăm și, astfel, a apărut nevoia de a îmbina mai multe stiluri și abordări terapeutice. În acest sens, vom avea invitați și din alte școli de psihoterapie, integrând și alte perspective teoretice în procesul de dezvoltare și formare continuă, construindu-ne o bază puternică de creștere profesională. 

 Misiunea noastră nu se oprește aici, ci ne dorim să facem accesibil domeniul AT publicului larg și să promovăm psihoeducația. Avem evenimente care sunt dedicate părinților sau oricărei persoane care este dornică să se autodezvolte, nu doar profesioniștilor.

Și cel mai important, animate de sentimentul de apartenență, dorim să creștem împreună cu alți colegi, care simt și ei ca noi și care pun preț pe sentimentul de comunitate de învățare.

4. Ce evenimente ați avut deja / aveți acum în derulare?

Așa cum ne-am propus inițial, am deschis seria evenimentelor Ceașca de terapie cu workshopul susținut de Maria Bran, PTSTA-P, tema workshopului Istoria filozofiei europene și scenariul de viață fiind cea care ne-a adus împreună și care a dat naștere acestui proiect de suflet. A fost un workshop reușit, cu multe insight-uri legate de modul în care scenariul de viață și-a pus amprenta asupra carierei profesionale, am învățat mult, am descoperit și ne-am simțit foarte bine. 

Luna aceasta, pe 20 martie, odată cu renașterea naturii, organizăm și primul workshop online dedicat publicului larg, tema – Despre frați: de la rivalitate la complicitate, de la gelozie la solidaritate, susținut de Evelyne Papaux, TSTA-E. Evelyne va susține și următorul eveniment Ceașca de terapie, pe 21 și 22 martie, tot online, pentru specialiștii  (psihoterapeuți sau educatori) ce lucrează cu copii și adolescenții, tema Vulnerabilitatea în lucrul cu copiii și adolescenții fiind o invitație la explorare și la a vedea vulnerabilitatea din altă perspectivă, aceea de loc de naștere al creativității, inovației și schimbării.

5. Ce evenimente pregătiți anul ăsta?

Suntem în discuții avansate și avem un calendar plin atât pentru anul acesta, cât și pentru 2021. Vom avea invitați traineri români și străini, iar temele sunt variate, de la perspectiva AT asupra traumei transgeneraționale profesionale, la tulburările alimentare, lucru cu cuplurile la dezvoltarea timpurie și abordări AT în lucru cu copiii.

Și pentru a dezvălui puțin din mister, vă spunem că următorul eveniment la care lucrăm va fi susținut de dr. Emma Haynes, PTSTA-P, psihoterapeut și supervizor în supervizare AT, specializat în lucrul cu bolile perinatale și trauma de dezvoltare.

Sper că v-am trezit curiozitatea, așa că vă invităm să urmăriți calendarul proiectelor noastre pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/ceascadeterapie/ și, în curând, pe site www.ceascadeterapie.ro, la care lucrăm momentan.

Vă așteptăm cu mare drag la evenimentele noastre, ocazie să împărtășim împreună o ceașcă de terapie și cunoaștere!
Ceașca de terapie – Permite-ți să fii!