de Anca Tiurean și Andrei Simionescu - Panait

Intro Anca: În 2016, când m-am înscris la masteratul de consiliere filosofică, am găsit un domeniu excelent de suport pentru psihoterapie și mi s-a părut că diversele metodologii de dezvoltare a raționamentului logic au multe în comun cu modelele AT. Consilierea filosofică nu e psihoterapie, dar poate avea impact terapeutic și poate facilita impactul terapeutic al abordărilor cu care suntem obișnuiți, iar asta datorită faptului că psihoterapeutul dobândește și își integrează prin exercițiu instrumente de evaluare critică imediată a propriei activități și insight-uri semnificative despre sine.

În bună măsură, educarea gândirii critice și disciplinarea stării Eului decizional de-a lungul anilor de școală românească de bază este incidentală - se întâmplă extracurricular sau vine din partea unor profesori care ies în evidență în raport cu cei majoritari, concentrați de obicei pe învățarea pe de rost și reproducerea unui material dictat. De aceea, nenumăratele dăți în care am auzit la formare despre „strengthening the Adult” (consolidarea Adultului) am știut că este vorba despre abilitatea de a răspunde aici și acum, însă nu mi-am dat seama cât de complexă este această abilitate în fond. În experiența mea, formatorii nu au alocat un workshop special înțelegerii și consolidării Adultului. Abia la masteratul de filosofie am distins mai clar între două tipuri de probleme ale oamenilor: de pildă cele emoționale și cele cognitive. Împărțirea aceasta are rolul de a-mi permite să reflectez la cum ar fi ca funcția Părintelui Normativ să răspundă celor emoționale, iar funcția Părintelui Grijuliu să răspundă celor cognitive. Într-o problemă emoțională, un celălalt „structurant” oferă în mod direct contact, protecție, conținere a haosului, spațiu de exprimare și orientare, în timp ce compasiunea și acceptarea pot ușor să arate ca o pasivitate. Într-o problemă cognitivă, unde depășirea ei înseamnă de multe ori dezvoltarea unei competențe sau folosirea uneia cu un anumit efort și ordine, compasiunea, răbdarea, adaptarea la ritmul celui în nevoie și alte fațete ale Grijuliului sunt foarte valoroase, în timp ce a norma și regla din exterior, răpește șansa de autoorganizare a celui ajutat.

În 2018 am început să colaborez cu colegul meu Andrei Simionescu-Panait, lector universitar de filosofie la Universitatea Politehnică din București. Andrei m-a ajutat să iau pe rând fiecare dintre competențele gândirii critice și să le exersez în cadrul unor exerciții pe diferite grade de dificultate și limitări de timp. În ultimul timp am început să învăț despre diferite curente filosofice din istoria omenirii, să le regăsesc în discursurile clienților mei și să remarc efectul dialogului socratic de a îmbunătăți performanțele cognitive specifice stării eului de Adult. Dialogul socratic (sau platonic) este unul în care un personaj (Socrate) pune o diversitate de întrebări celorlalte personaje, asumându-și ignoranța, stimulându-le să își folosească competențele cognitive pentru a identifica probleme, a le conceptualiza, a le înțelege, a se înțelege și a ajunge la soluții prin propriul raționament. Cel ce întreabă și cel ce răspunde sunt parteneri în căutarea adevărului până la un înalt grad de probabilitate, iar acest demers antrenează simultan senzorialitatea, contactul, colaborarea și creativitatea.

Ca exemplu de impact al practicii filosofice asupra dezvoltării și integrării Adultului menționez că remarc mai ușor structura unei idei, limitele și implicațiile ei și totodată mi-e mai ușor să disting între interpretare și supra-interpretare: atunci când ascult discursul unui client pot să-mi dau seama mai repede și mai eficient ce interpretări îmi vin din experiența mea subiectivă și ce interpretări decurg logic din ce exprimă clientul. Supra-interpretarea intervine atunci când presupunerile psihoterapeutului despre client nu au neapărat legătură cu ceea ce a spus acesta, ci cu subiectivitatea terapeutului, ca atunci când, față în față cu un „citat inspiraţional”, omul simte că îi place și că e adevărat, dar nu știe de ce și nu îi caută implicațiile și problemele, nu examinează mai departe de problemele, dorințele și nevoile sale psihologice. Așa este și terapeutul în  risc să selecteze din discursul clientului doar ce-i „sună interesant” terapeutului ca persoană. Acum știu că orice idee și orice concept este un interesant filtru prin care se poate observa un aspect particular al realității, motiv pentru care zelul de a obiecta, de a mă face înțeleasă sau de a produce schimbare a fost mult diminuat în favoarea dezvoltării unei plăceri și curiozități autentice de a cerceta structura unei mentalități așa cum este. Efectul pentru clienți e că se simt mai văzuți, mai înțeleși, mai respectați.

După aproape un an de colaborare cu Andrei, am decis să scriem împreună un set de articole în care ne propunem să arătăm că munca psihoterapeutului cu starea Eului de Adult poate să fie mult îmbunătățită și diferențiată prin practica filosofiei aplicate în cadrul căreia învățăm să identificăm probleme noi și interesante în discursul propriu și al clienților noștri și să exersăm împreună cu un filosof practician diferite competențe cognitive precum: formularea și analiza întrebărilor, formularea și evaluarea argumentelor, identificarea asumpțiilor din spatele spuselor unei persoane, identificarea implicațiilor, consecințelor și limitelor unor idei exprimate și conceptualizarea colaborativă.

Am observat că metodologia specifică practicii filosofice identifică și numește diferite „obstacole psihologice” în calea gândirii și a asumării responsabilității pentru propria exprimare. Practica filosofică facilitează gândirea în aici și acum prin ceea ce ea numește “lucru pe atitudine”, o procedură socratică de aducere a atenției la nivel de proces și o recontractare, realizată punctual de fiecare dată când competențele de gândire sunt afectate de o contaminare emoțională. 

Scopul lucrului pe atitudine este pregătirea persoanei pentru gândire: îi eliberează capacitatea expresivă dacă aceasta e blocată în emoții complexe cum sunt: teama de a greși, teama de a părea insuficient de bun, frustrarea de a se afla față în față cu o realitate limitativă și solicitantă, zelul și nerăbdarea de a structura momentul prezent în acord cu o viziune familiară, ranchiuna, pasiunea pentru bășcălie, etc.

Disciplinarea gândirii se bazează în mare măsură pe prezența unei alterități capabile în utilizarea funcțiilor Părintelui Normativ într-un mod adecvat și potențator. Rolul Părintelui Grijuliu în acest proces ar fi să rămână conștient de efortul psihologic și emoțional pe care îl are de făcut clientul uneori la fiecare pas -- un efort ce are ca finalitate decontaminarea Adultului. Odată ce clientul se poate baza pe o stare a eului său de Adult robustă și flexibilă, echipată cu diverse instrumente de înțelegere aprofundată a situației din aici și acum, el devine pregătit pentru deconstrucția propriilor idei scenariale, pentru consultarea mai intimă și mai directă cu ceilalți și pentru auto-consultare sau examinare critică a propriului discurs. Capacitatea de a se distanța de sine în sensul de a se auto-observa înseamnă că omul nu doar devine conștient momentan, ci și capabil de conștientizare pe termen lung, putând să se implice cu plăcere în dialoguri de tip socratic și să practice dezinvolt arta conversației în aproape orice situație. În dialogul socratic, ideile sale cele mai înrădăcinate pot să fie puse sub semnul întrebării, în așa manieră încât îi este stimulată gândirea independentă, reflectivă și critică, urmând să decidă pentru sine însuși dacă se reconciliază cu propria structură sau și-o schimbă. Complementar, abilitatea de conversa relaxat, având o generozitate a ideilor și o flexibilitate în diferențele de opinie, îi conferă persoanei o prezență socială plăcută și contribuie la bunăstarea psihică a grupului din care face parte.

Anumite exerciții tipice de dezvoltare a stării eului de Adult pot să facă parte din munca psihoterapeutului cu clienții săi, cu colegii de intervizare și cu sine, în supervizare sau individual. Multe dintre aceste exerciții sunt implicite și decurg direct din faptul că psihoterapeutul se aliniază cu filosofia AT conform căreia fiecare om e considerat a avea capacitatea de a gândi și decide pentru sine. Însă mulți oameni nu sunt obișnuiți cu a li se pune întrebări. Mai mult unii au chiar pretenția să li se spună ce să gândească, deoarece se raportează la terapeut ca la un expert chiar și când acesta îi propune o relație de parteneriat. Dialogul multor oameni cu ei înșiși se produce fără propoziții și deci inconștient. Inclusiv noi, ca psihoterapeuți, putem avea dificultăți cognitive atâta timp cât formarea noastră nu s-a concentrat în mod direct pe deprinderea lor în cadrul unor cursuri de logică, retorică, dialectică și maieutică. 
Gândirea critică oferă psihoterapeutului o serie de instrumente menite să îi facă viața mai ușoară când are de-a face cu clienți care se contrazic, sar de la o idee la alta sau au probleme în a-și conceptualiza propria gândire - adică marea majoritate a clienților, dacă nu chiar toți. Pentru acest număr ne rezumăm să trecem în revistă câteva beneficii ale practicii filosofice pentru psihoterapeuți și să descriem două competențe cognitive (din cele 14 pe care le-am identificat până acum): argumentarea pro și contra față de o idee și evaluarea argumentelor unei persoane. În numerele viitoare, vă vom prezenta și altele.
Gândirea critică începe acolo unde pot fi evaluate argumentele. Fiind un exercițiu în sine, evaluarea argumentelor trebuie separată de vânarea rău intenționată a greșelilor de gândire a celeilalte persoane. Din contră, evaluarea argumentelor ar trebuie să ne conducă spre o toleranță mai mare a interlocutorului care încearcă diverse retorici asupra noastră, la fel cum un maestru spadasin tolerează încercările învățăcelului său de a-l învinge în luptă folosind trucuri amatoricești. 
A evalua un argument se referă la acțiunea de a identifica strategia retorică, adică fenta logică pe care o comite interlocutorul, urmată de acțiunea de a înțelege intenția din spatele spuselor interlocutorului. De multe ori, oamenii folosesc strategii retorice care au rolul de a-i face să evadeze din dialog sau de a-i convinge pe ceilalți că au dreptate. Aceste strategii retorice sunt interesant de studiat și de interpelat pentru că ne îmbogățesc vocabularul în ceea ce privește natura umană, dar și pentru că ne ajută să identificăm, să facem față și să revenim în Adult când ne confruntăm cu jocurile psihologice. Abilitatea de a detecta greșeli de argumentare este un avantaj care îi permite psihoterapeutului să gestioneze mai bine dialogul, îi deschide anumite puncte de intervenție asupra spuselor interlocutorului care altfel ar rămâne invizibile și, poate cel mai important aspect, îi permite acestuia să îl urmeze pe celălalt fără a pica în capcana simpatiei în care s-ar identifica cu clientul și din care nu ar mai putea proceda terapeutic.
Uneori oamenii se justifică fără să li se ceară. De exemplu, sosesc cu câteva minute în întârziere și încep să spună despre trafic, despre cum a fost reținut la birou, etc. Sau psihoterapeutul formulează unele întrebări precum “Ce îți dorești să obții din întâlnirea de azi?” la care clientul ori nu răspunde, ori nu se rezumă la răspunsul solicitat, ci adaugă o justificare necerută: „Am venit pentru că nu mai știu ce să fac”. Argumentarea nu este doar o exersare a discursului convingător, așa cum suntem obișnuiți să credem când ne gândim la marii oratori ai Romei antice. În miezul ei, argumentarea este o practică a justificării, adică a gândirii de legături între idei, precum și între idei și decizii. Un om care argumentează este un om care justifică acțiunile, credințele sau starea de fapte pe care o ilustrează în discursul său propriu. De aceea, încorporarea filtrului argumentării în gândirea psihoterapeutului îl va ajuta pe acesta să înțeleagă cum funcționează mintea clientului studiindu-i discursul.
Prin exersarea deprinderii de a argumenta și a evalua argumentele putem sesiza imediat dacă clientul îndeplinește sau nu cerința, iar dacă nu, cât este de conștient de asta și dacă a făcut-o intenționat sau dacă crede că a argumentat, deși n-a făcut-o. Ne putem da seama dacă omul a reușit să își transmită ideea într-un mod inteligibil pentru interlocutor, dacă se vede că vrea să respecte cerința, dar are dificultăți de a formula un argument sau dacă se așteaptă să fie înțeles fără a se exprima clar. Putem observa, de asemenea, dacă își conectează răspunsul la cerință sau dacă are tendința de a redefini întrebarea ce i-a fost adresată pentru a rămâne pe teritoriul discursiv dorit. Putem totodată urmări dacă clientul argumentează în același răspuns pentru mai multe poziții, adesea aflate în contradicție, folosind formulări de tipul “depinde de situație”, “uneori așa, alteori altfel” sau “și-și”. În funcție de evaluarea ce pornește din atenția spre existența, supra-existența sau inexistența unui argument, psihoterapeutul își dă seama imediat dacă are în față un interlocutor confuz, ambițios, independent sau defensiv, precum își dă seama și de capacitatea de a gândi abstract sau incapacitatea de a ieși din orizontul particularului și al înconjurătorului. 

Este evaluarea argumentelor o întreprindere independentă de cea a argumentării? Nu, pentru că tendința omului este de a căuta convingeri, adică de a se refugia fie în poziții pro, fie în poziții contra. Drept consecință, unei persoane îi va fi greu să argumenteze contra ideilor în care crede și va avea dificultăți în a evalua idei și argumente cu care rezonează. Exercițiul de dublă argumentare este conceput pentru frângerea dependenței față de propriile preferințe. Dubla argumentare îl forțează pe client să formuleze două argumente față de aceeași idee. Acesta va fi stimulat să își dea interesul în conceperea ambelor poziții, astfel încât clientul va ajunge să își relativizeze ideile la care altfel ar ține cu încăpățânare. Această practică a dublei argumentări are astfel un impact puternic asupra capacității de a evalua argumente, întrucât această capacitate se bazează pe flexibilitatea minții de a se detașa de propriile poziționări instinctive. 

Dezvoltarea competențelor de formulare și evaluare a argumentelor se realizează prin exerciții țintite, folosind texte, imagini și diverse alte materiale stimul. Acompaniamentul filosofului în realizarea acestor exerciții include depistarea de elemente de comportament care îngreunează gândirea. Acestea sunt intervenții de lucru pe atitudine și temperament. Psihoterapeutul care exersează aceste seturi de competențe va fi asistat în ezitările sale cu privire la propriul discurs (teama de a răspunde greșit, teama de a obiecta, teama de a judeca sau de a fi judecat de altul, etc), își va identifica și tempera prejudecățile, supra-interpretările și agenda ascunsă, nu se va ataca, nu își va mai apăra imaginea, va scăpa de incoerență și de erori logice, va evita gândirea automatizată și pornirile sale speculative, își va calma urgențele generate de propriul stres și va învăța să își gestioneze emoțiile când întrebările sau intervențiile sale nasc agresivitate sau tristețe în client. Rămâne de explorat în următorul articol în ce fel se leagă argumentarea de arta de a pune întrebări, precum și de restul competențelor de gândire critică.

Anca C. Tiurean - psiholog autonom în specialitatea Psihoterapie Familială Sistemică, în pregătire pentru certificare în Analiză Tranzacțională și masterand în Consiliere Filosofică. Contact: anca.tiurean@yahoo.com
Andrei Simionescu - Panait - lector universitar doctor în filosofie la Universitatea Politehnica din București, consilier filosofic și antrenor în gândire critică. Contact: tesimionescu@gmail.com

http://rentaphilosopher.tilda.ws/

de Anca - Cornelia Tiurean

Psihoterapia corporală pornește de la premisa că mintea și corpul sunt aspecte ale unui singur sistem viu chiar dacă legăturile obișnuite între minte și corp nu sunt conștientizate. Felul în care ne purtăm, prezentăm și gestionăm propriul corp cuprinde însă valoroase indicii ale unor defense caracteriale și ale unor decizii scenariale de bază. Catalizarea schimbării acestor legături este un mod eficient de a stimula reorganizarea întregului sistem al Eului și permite conflictelor internalizate să fie rezolvate simultan la nivel cognitiv, emoțional și somatic. Cooperarea în cadrul unui grup implică și o dimensiune interpersonală care poate intensifica acest efect. Puteți urmări aici un mic material animat de aproximativ două minute, pe care l-am făcut în aprilie 2020 pentru a va familiariza cu câteva principii bazate pe integrarea viziunii lui Alexander și Analizei Tranzactionale.
Doi terapeuți britanici cu experiență, John Heath și Jamie McDowell ne oferă de câțiva ani posibilitatea să explorăm teoria pe care se bazează abordarea corporală în psihoterapie și aplicațiile acesteia, într-un program complementar la Timișoara și București.
Jamie a studiat fizica și psihologia, iar după o scurtă vreme în care a predat științe a început formarea în Tehnica Alexander și a continuat ca formator și ca editor al Jurnalului și Newsletterului „Alexander Technique”. A devenit interesat de psihologie și astfel a descoperit comunitatea de AT din Cumbria și a urmat în mod regulat cursurile de formare organizate de Mary Cox. Începând cu 2003 a devenit director asociat la Colegiului Nordic pentru Psihoterapie corporală. Momentan este tutor în Abilități de Consiliere la Colegiul din Kendall. Această experiență profesională l-a ajutat să se identifice ca terapeut psiho-corporal. Jamie vizitează România și lucrează aici din 2012. 
John a studiat psihologia și filosofia la universitate înainte să se înregistreze în Societatea Britanică de Psihologie ca Psiholog Certificat în 1975. A lucrat timp de 15 ani în sistemul educațional britanic cu copii, tineri și familiile lor înainte să înceapă formarea în Analiză Tranzacțională, în Manchester și apoi în Cumbria, certificându-se ca CTA în 1997, iar apoi ca TSTA în 2004. John a sprijinit formarea Colegiului Nordic pentru Psyhoterapie Corporală în 2003. A fost președinte al ITAA din 2010 până în 2015 și este tutore al Institutului Berne din UK. De asemenea desfășoară psihoterapie, supervizare și formare profesională în AT în practică privată. Lucrează în România în vizite regulate începând cu 2011. 

1. De ce este necesar ca psihoterapeuții să includă munca corporală în practica lor?

Jamie & John: 

Nu este întotdeauna necesar. Profesioniștii se concentrează pe aspectele pe care le consideră importante și în care au formare, specializare și experiență. De obicei, psihoterapeuții se formează ca generaliști, iar asta poate genera iluzia că a discuta problemele va fi mereu de ajutor. Anumite tipuri de probleme sunt mai eficient de abordat cu întrebări și muncă la nivel cognitiv. Alte tipuri de probleme necesită acordare emoțională și experiență relațională specifică în diada terapeutică. Iar unele vor fi accesibile doar prin lucrul la nivel somatic, datorită felului în care sensul problemei respective a fost codat în client. De pildă, organizarea protocolului este codată somatic și nu se va schimba în lipsa unei experiențe somatice. O persoană care nu a trăit experiența proximității fizice reconfortante cu o altă persoană, spre exemplu, nu va fi capabilă să își schimbe răspunsul la apropiere decât dacă are parte de o experiență nouă de apropiere corporală. Mult din ceea ce categorizăm ca traumă este menținută în amintirile corpului. La acel nivel este organizată semnificația în majoritatea indivizilor traumatizați, prin urmare psihoterapeuții trebuie să găsească moduri de a o accesa și de a-i ajuta pe clienți să simtă noi experiențe corporale.

În psihoterapie, subiectul de interes este de obicei experiența subiectivă individuală, iar metodologia cel mai adesea este centrată pe „a vorbi”. Discuțiile și reflecțiile despre experiențe somatice sunt o provocare, de aceea, când aducem corpul în conversație este nevoie să o facem adecvat. Majoritatea psihoterapeuților ajung în această profesie pe filiera unui entuziasm față de minte mai degrabă decât unul față de corp. Nu sunt foarte mulți dansatori în domeniu, de pildă. Puțini fizioterapeuți devin interesați să se formeze ca psihoterapeuți. Așadar preferința inconștientă a psihoterapeuților față de lucrul cu mintea și analiza experiențelor emoționale prin simboluri verbale tinde să perpetueze o cultură în care experiența somatică nu este accesată și abordată. Iar asta poate să reprezinte o problemă esențială pentru unii clienți.

Desigur, idei precum „unitate psiho-fizică” și „unitatea corp-minte” și „holismul” sunt toate de valoare în principiu - oamenii se găsesc în corpuri, sinele este încorporat. Deși ne putem adresa Sinelui ca și când ar fi o parte „discursivă” (languaged) a experienței personale, Sinele este de fapt un fenomen integrat psihobiologic. Corpul apare primul în dezvoltarea umană - prin aceasta el e primul nivel la care individul ia contact cu lumea și își codifică primele semnificații. Experiența corporală formează baza narativei scenariale - tiparul nostru pentru viață. Pentru mulți clienți intervenția care susține schimbarea la acest nivel este esențială. Iar pentru psihoterapeuții care își dezvoltă și oferă o gamă variată de metode eficiente este o reală provocare.        

2. Ce v-a motivat să realizați un curs de psihoterapie corporală împreună?

John & Jamie:
Avem o bună sinergie a abilităților. Avem o istorie care cuprinde peste 25 de ani de colaborare în diferite forme. Ne-am întâlnit la o intersecție rară și neobișnuită a lumii psihoterapiei: lumea „lucrului corporal”. În 1987, în Kendal, UK, a fost stabilit contactul între Felside (Școala de Tehnica Alexander) și un program de formare în Analiză Tranzacțională condus de, Mary Cox - un renumit formator și supervizor AT. Ambele erau centre de excelență încă din anii 1990, iar din această colaborare inițială de acum 30 de ani s-au dezvoltat un număr de inițiative și proiecte axate pe introducerea conștientizării somatice, a experienței fizice și a posibilității de contact prin atingere în psihoterapie. Am fost norocoși să dezvoltăm asta într-o formare post-calificare în domeniul psihoterapiei.
    În 2003 John și Jamie împreună cu colegele Lis Heath și Steff Oates au format Northern College for Body Psychotherapy. Aceștia au organizat cursuri de formare cu o varietate de traineri de-a lungul unui deceniu, iar aceste experiențe s-au dovedit a fi oportunități pentru noi colaborări interesante. John și Jamie au lucrat în mod special pe tehnici care integrează insight-ul și focusul pe fizicalitate din Tehnica Alexander cu concepte și modele psihologice din psihoterapia AT.

3. Ce vă place la a lucra cu comunitatea românească și ce învățați de la noi?

Jamie & John:
Oh, sunt multe de zis pe acest subiect. Oamenii de aici sunt interesați și dornici să învețe, iar învățarea e un drum cu două sensuri. Suntem doritori să învățăm de la colegii noștri din România despre complexitățile istoriei și identității românești. Noi suntem amândoi britanici, dar în această identitate comună, unul e englez, celălalt irlandez - un amestec complex cu implicații și provocări. Din expectanțele culturale diferite se realizează o sinteză care ne provoacă și ne incită. Simțim că avem ceva de oferit și ne simțim privilegiați că suntem primiți și ni se oferă oportunitatea să ne prezentăm activitatea aici.
Trauma istorică este ceva comun aici și adesea nu este adresată. În trecutul ei recent România a trecut printr-o transformare politică, dinspre vremuri în care statul a controlat practic fiecare aspect al vieții omului spre expectanța ca oamenii aceștia să se individueze și să se auto-actualizaze. E o întindere imensă într-un spațiu mai scurt decât o viață de om. Actuala generație de psihoteraăeuți și psihologi în formare, cu vârste peste 30 de ani încearcă să aplice cu clienții lor niște tehnici care nu se grefează cu ușurință pe experiența lor cu autoritatea și relațiile din copilărie. Același lucru e adevărat pentru mulți dintre noi, chiar și cei ce am crescut în Europa de Vest, dar nu chiar la nivelul la care se vede aici. În cel mai bun caz, acest „salt” e o provocare. Ne dorim să realizăm o punte între (de exemplu) experiența personală de acordare a atenției și aplicarea profesională a unei astfel de metode în psihoterapie -- ceea ce înseamnă să direcționăm atenție energizată la partea subiectivă a experienței de formare, așa cum e trăită la nivel somatic, emoțional și cognitiv. În consecință e necesar un nivel de explorare personală pentru mulți dintre participanții la workshop. Nu ne-am propus să antrenăm oamenii exclusiv în metoda noastră ci să o propunem ca pe o extensie specializată la cursurile convenționale de formare în psihoterapie. Este modul nostru de a contribui (sperăm) la viitorul practicii psihoterapeutice aici în România. 

4. Care sunt autorii voștri de referință în psihoterapia corporală și de ce ne recomandați să îi citim? 

John & Jamie
Nu există o viziune convergentă în cadrul acestui domeniu numit body-work, decât poate la nivel general. Wilhelm Reich, F.M.Alexander, Alexander Lowen, Nick Totton, Bill Cornell, Michael Soth -- toți au ceva interesant de spus despre lucrul cu corpul. În plus ni se pare valoros și important să rămânem la curent cu descoperirile din domeniile terapiei traumei, neuroștiințelor și reglării afectului. 

Ce spun participanții la cursurile susținute de John și Jamie în România

Participanții la cursul de terapie psihocorporala au în fiecare an un feedback pozitiv de oferit despre experiența lor pe parcursul celor două zile și o seară, cât și de la o întâlnire la alta, menționând cum integrează în practica lor ceea ce descoperă și procesează la grup. La finele lui Martie le-am lansat provocarea de a răspunde la câteva întrebări spre a mă ajuta să scriu o mică sinteză a impactului. 

1. Cu ce lecții importante te-ai ales de la acest curs?

Elena Kurunczi: Corpul îți arată unde este problema, rationalizarea te îndepărtează de esența problemei și poate face sa dispară simptomul fără a fi constientizat si rezolvat. Copilul interior poate fi ajutat să crească și să se vindece prin psihoterapia corporală. 

Arminda Arșoi: Modurile de lucru cu corpul în psihoterapie sunt foarte diverse. Lucrul cu corpul în psihoterapie poate avea un impact major în reorganizarea individului. Lucrul cu corpul poate necesita sau nu și o prelucrare verbală ulterioară. Eu cred ca este mai valoroasă și mai bine integrată dacă există și aceasta.

Anca Tiurean: am fost în special impresionată de un tip de apropiere din partea terapeutului psihocoropral în care acesta „vine” ca să mă cunoască, nu ca să mă îndrepte și mă întreabă la fiecare pas, dacă îi permit, dacă sunt pregătită să merg un pas mai departe, dacă sunt dispusă a încerca ceva de dragul de-a vedea cum se simte. Am învățat să stau cu o poziție proprie sau a altuia (nu doar fizic ci și psihologic), să o simt, să o observ, să realizez contribuția mea la „complexul statuar” pe care îl realizez împreună cu clientul și să „citesc” pe postura omului care sunt defensele lui cele mai folosite.

2. Cum a fost influențată sau schimbată practica ta de participarea la această formare în psihoterapie corporală?

Elena Kurunczi: Am avut o capacitatea îmbunătățită de continuare a clienților atunci cand am lucrat corporal cu ei, provocandu-i să se abandoneze corpului , să se asculte si sa descoperim impreuna care e informația relevantă pe care sa o prelucrăm. 

Arminda Arșoi: Am mai mult curaj să îi invit pe clienții mei să se uite la părțile mai dureroase, simt că sunt mai puternică și cât pot să conțin ce ar putea apărea.

Anca Tiurean: Am început să locuiesc mai mult în corpul meu și implicit să fiu mai degrabă curioasă de ceea ce spun, ceea ce fac și ceea ce mi se răspunde. Înainte eram mai crispată, mi se părea că o intervenție trebuie să fie strategică, inteligent aleasă, creativă și eficientă. Acum orice intervenție e suficient de bună câtă vreme sunt disponibilă pentru a afla ceva prin intermediul ei. 

3. Ce ți-a plăcut la cum a fost desfășurat acest training?

Elena Kurunczi: Mi-a plăcut autenticitatea și naturalețea trainerilor. Cred ca s-a creat un mediu sigur și sincer în care am lucrat toți experiential pentru a înțelege cu adevărat acest concept. 

Arminda Arșoi: Faptul că participanții sunt antrenați și deschiși în a se autodezvălui și că trainerii par spontani și foarte creativi în felul în care abordează problemele. 

Anca Tiurean: Mi-a plăcut îmbinarea dintre învățare profesională și travaliu personal. A fost ca un fel de psihoterapie a rolului profesional. În urma anumitor exerciții în care am fost protagonistă am observat deblocări spontane și direcții inedite în munca mea cu clienții. Luând parte la lucrul pe temele colegilor, m-am simțit parte din echipa de terapeuți și mi-am dat seama ce mult îmbogățită e activitatea profesională în co-terapie. Clientul vine ca în sânul unei familii.

4. Ce aspect al psihoterapiei corporale dorești să aprofundezi în viitorul apropiat?

Elena Kurunczi: Orice aspect vine înspre mine este de ajutor. Sunt deschisa să-l primesc. 

Arminda Arșoi: Lucrul cu atingerile în cadrul terapeutic.
Anca Tiurean: Mi-ar plăcea să învăț mai multe despre reglarea afectelor și despre dimensiunea metaforică a practicii psihocorporale. 

Participanții care au acceptat să ajute la scrierea acestui material sunt Elena Kurunczi, psiholog clinician in supervizare, psihoterapeut în psihoterapie Integrativ - strategică în supervizare, trainer si consultant soft skills pentru corporații, master NLP; Arminda Arșoi, psihoterapeut cu formare de baza în Psihoterapie Pozitiva; Anca Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică, analist tranzacțional în curs de certificare și masterand în consiliere filosofică. Dacă ați fost la cursurile cu John și Jamie și doriți să împărtășiți experiența voastră, vă invităm să completați formularul de feedback aici: https://forms.gle/uTQH957AyrJT1DG79 

de Diana Cosma

În zilele de 14 şi 15 iulie 2020, în cadrul Conferinţei Mondiale de Analiză Tranzacţională din Birmingham, Marea Britanie, era programat examen pentru CTA şi TSTA. Ca multe alte planuri de anul acesta, programarea a trebuit regândită din cauza pandemiei de Covid-19. Examenul a fost anulat, iar pentru candidaţii programaţi în această sesiune, experienţa de adaptare continuă. S-au anulat şi alte sesiuni de examinare: CTA (Bangalore, septembrie 2020) şi CTA/TSTA (Daegu, iulie 2021).
În acest context, ITAA caută soluţii viabile pentru comunitate, ca să poată oferi examinări în condiţii de siguranţă, fără a pierde însă ceea ce ţine de standardele de calitate pentru CTA şi celelalte examine, probe complexe, cu zeci de ani de istorie în spate, stabilite de către Divizia de Standarde Profesionale a ITAA (Asociaţia Internaţională de Analiză Tranzacţională) în colaborare cu EATA (Asociaţia Europeană de Analiză Tranzacţională) şi FTAA (Federaţia Asociaţiilor de Analiză Tranzacţională). 
Multe persoane, organizaţii, şcoli şi comunităţi şi-au întors privirea spre mediul online ca soluţie în această perioadă de distanţare fizică necesară. Pentru a analiza posibile implicaţii ale unei decizii similare şi a vedea în ce măsură ar fi potrivit, în zilele de 6-7 iulie 2020 au avut loc simulări de examen oral pentru CTA organizate online cu voluntari. 
Am avut plăcerea de a discuta despre această simulare cu Nicoleta Gheorghe, TSTA-P, care a făcut parte din comisia de examinare în aceste două zile. Am vorbit despre experienţa ei ca membru al comisiei online, cum s-a organizat şi desfăşurat proba, ce este diferit faţă de CTA-ul tradiţional, planuri de viitor pentru aceste vremuri nesigure şi recomandări pentru candidaţii care s-ar putea afla la un moment dat în situaţia de a îşi susţine examul oral online. 
Scopul acestei simulări de CTA organizate de ITAA a fost de a vedea dacă procesul acestui tip de examinare poate funcţiona în mediul online, folosind aplicaţia Zoom.
Înainte de susţinerea examenului, cei care au răspuns la invitaţia pentru examinatori au primit un chestionar cu diverse întrebări,

inclusiv despre atitudinea pro sau contra desfăşurării online a probelor, aspect în legătură cu care Nicoleta era indecisă în acel moment.
Puteau participa examinatori cu orice atitudine faţă de schimbarea propusă, deoarece era importantă şi o perspectivă critică. S-a ţinut cont de procesul şi etapele care ar fi existat în mod obişnuit.
Pentru Nicoleta, a fost peste aşteptări modul în care s-a putut menţine partea profesională. Participanţii au fost înţelegători şi a existat colaborare ca să se realizeze proba în bune condiţii. Tehnologia a venit cu atuurile ei: observatorul şi-a putut reduce prezenţa, conform rolului, oprindu-şi camera, iar pe ecrane se vedeau feţele şi mimica oamenilor mai clar, mai de aproape decât în persoană. Experienţa a venit totuşi şi cu anumite neajunsuri: contactul uman şi nivelul de stroke-uri au fost scăzute şi diferite calitativ. Nicoleta povesteşte că a simţit lipsa unor aspecte cum ar fi cafeaua împreună cu colegii, aplauzele şi celebrarea împreună a reuşitei după examen şi chiar tridimensionalitatea oamenilor. Din perspectiva de membru al comisiei de examinare, impresia Nicoletei a fost că fiecare candidat era cumva izolat în experiența lui, motiv pentru care recomandarea sa pentru candidații care ar susține examenul în acest mod este să își formeze un grup de suport față în față, cu care să poată aştepta în altă cameră, poate chiar în institutul de formare, pentru a beneficia de susținerea și contactul uman atât de necesare și benefice. 
În această perioadă, încă se analizează posibilitatea de a organiza examinări în mediul online şi se caută soluţii profesioniste pentru contextul actual. Concluziile vor fi incluse într-un newsletter.
După toată experienţa din comisie cu lejerităţile şi neajunsurile ei, atitudinea Nicoletei faţă de proba orală de CTA în mediul online s-a clarificat: preferă cu siguranţă desfăşurarea acesteia în persoană, în acelaşi loc. Vă invit şi pe voi, cititorii noştri, să ne scrieţi la adresa redacţiei newsletter@arat.ro şi să ne spuneţi care este atitudinea voastră în legătură cu posibilitatea de a susţine o examinare de acest fel online.