de Diana Deaconu

Se face aproape un an de la cea mai recentă conferință de Analiză Tranzacțională organizată în cadrul ARAT. Evenimentul a fost organizat exclusiv online și a căutat să contureze perspective interesante despre ce înseamnă pentru fiecare dintre noi, ca oameni, ca profesioniști, ca analiști tranzacționali, să fim sau să nu fim în contact. În acest număr de newsletter am reușit să creăm un arc în timp, aducând laolaltă idei creionate în acel context de conferință, reflecții generate de colegi care aprofundează diverse fațete ale contactului și o invitație la o nouă conferință, cea care va avea loc în această toamnă la București.

„A fi sau a nu fi în contact” este articolul cu care deschidem acest număr. El reprezintă, într-o anumită măsură, un experiment editorial, în sensul în care a fost gândit ca o scriere colectivă care să redea câteva din direcțiile principale conturate în discuțiile de la conferința din 2020. La realizarea lui au contribuit Alina Rus, Sorin Duma, Daniela Simache și Diana Deaconu. A fost un proces de a gândi împreună, de a face loc mai multor stiluri și unor arii de interes diferite, iar ceea ce a ieșit puteți descoperi citind materialul.

Continuăm numărul newsletter-ului cu un articol scris de Anca Tiurean și Eugen Hriscu, „Aliați împotriva alcoolismului”. Acesta are la bază experiența de învățare din cadrul unui grup de intervizare și abordează cu deschidere unele aspecte sensibile privind consumul problematic de alcool, precum și importanța contactului care se stabilește între client și practician.

„Teoria stărilor eului aplicată la copii” este materialul Alinei Comendant în care este prezentată o revizuire a modelului clasic al stărilor eului, așa cum a fost el enunțat inițial de către Eric Berne. Pornind de la perspectiva Mariei Teresa Romanini, Alina pune în evidență importanța contactului cu starea eului de Copil și consecințele pe care le poate avea întreruperea acestui contact.

Aceeași relevanță a contactului cu propriile nevoi, de data aceasta transpuse într-o mai mare măsură la nivel corporal și identificate în lucrul cu persoanele de vârstă adultă, este pusă în discuție de către Ancuța Coman și Anca Tiurean. Articolul lor, „Acasă, în corpul meu”, abordează problematica politicilor referitoare la corp și impactul lor în contextul lucrului cu obezitatea și tulburările alimentare. Veți putea citi aici prima parte a acestui material, urmând ca partea a doua să o puteți descoperi în viitorul număr!

Alexandra Gruicin ne arată un mod prin care psihoterapeutul poate fi în contact cu persoanele care au nevoie să afle mai multe informații despre ce anume presupune implicarea într-un demers psihoterapeutic. „Întreabă psihoterapeutul” este materialul rezultat în urma unui proiect mai amplu despre care puteți afla aici mai multe detalii.

Spuneam la început că vom crea un arc în timp și că vom ajunge în momentul prezent când ne pregătim de o nouă conferință ARAT, context în care ne dorim să fim din nou împreună, în contact. Care este titlul evenimentului, data și locul unde se desfășoară, precum și unele informații despre program puteți găsi în invitația lansată de echipa de organizare.

Încheiem newsletter-ul cu o propunere de colaborare. Vrem să creștem echipa editorială, așa încât vă așteptăm alături de noi! Citiți, așadar, detalii despre ce presupune acest lucru și despre cum putem intra în contact. Noi credem că putem genera lucruri valoroase împreună!

de Diana Deaconu, Alina Rus, Sorin Duma și Daniela Simache

Conferința de Analiză Tranzacțională din 2020 a fost vitregită de ceea ce reprezentase până atunci țesătura intimă care anima o întreagă comunitate, și anume prezența fizică într-un spațiu comun, acel fel de a fi laolaltă în carne și oase. Am putea descrie această imposibilitate de a ne aduna împreună ca pe o zdruncinare colectivă cu ecou la nivel de protocol (Berne, 1963/ 1975) ce risca să pericliteze funcționarea unui grup profesional.

Determinarea mai multor colegi de a găsi o formă potrivită prin care să se poată organiza conferința a fost un ingredient esențial ce a păstrat însuflețită comunitatea în ciuda unui moment dificil. Un alt element important care a contribuit la menținerea acestei vitalități a fost îndrăzneala de a pune pe masă – o „masă rotundă”, de altfel – o temă care ne atingea pe toți, și anume aceea a contactului. „A fi sau a nu fi în contact?” a fost dilema la care am reflectat unul lângă altul, unul cu altul sau poate chiar unul prin altul pe durata zilelor evenimentului.

S-au conturat definiții ale contactului, descrieri ale variatelor forme de contact, precum și o serie de întrebări valoroase.

Printre posibilele semnificații pe care le-ar putea căpăta „contactul” s-au regăsit: capacitatea de a alterna între aspecte ce țin de interiorul persoanei și aspecte legate de exterior, disponibilitatea pentru autenticitate și prezență, întrezărirea unui tip de atingere interumană care să fie însoțită de impact, pregătirea persoanei de a parcurge o schimbare, de a ne cunoaște, de a fi în interacțiune. Printre cuvintele cheie ce au definit contactul, au fost enumerate: vitalitate, curiozitate/deschidere/acceptare, reciprocitate, intimitate, autenticitate, împreună, „stare de neascundere”, „punte”/„pod”.

Toate aceste înțelegeri devin mult mai complexe în momentul în care luăm în considerare faptul că putem cunoaște mai multe forme de manifestare a contactului, și anume contactul cu sine, cu celălalt, cu grupurile din care facem parte sau cu mediul înconjurător în ansamblul său. Spuneam mai sus că am articulat împreună întrebări cu relevanță pentru această temă, întrebări ce și-au găsit germenii în cadrul atelierelor de lucru din conferință. Vom face referire în acest articol la câteva dintre ele, așa cum s-au închegat în viziunea unora dintre cei ce au participat ca traineri sau organizatori la Conferință.

Alina Rus (PTSTA-P), despre legătura dintre contactul intern (cu noi înșine) și contactul extern (cu ceilalți) 

Prezentările și discuțiile din cadrul Conferinței Naționale de AT din 2020 m-au determinat să reflectez la ceea ce facilitează sau blochează contactul cu sine și ceilalți și în sprijinul acestei reflecții am luat în considerare perspectiva psihoterapiei integrative (Erskine, 2015) și pe cea a comunicării nonviolente (Rosenberg, 2005).
Psihoterapia integrativă pune accentul pe o perspectivă non-patologică privind înțelegerea comportamentului oamenilor. Conform principiului „oamenii suferă din cauza întreruperilor din relație și nu a psihopatologiei”, Erskine (2015) consideră că, atunci „când privim pe cineva ca fiind „patologic”, ne confruntăm cu pierderea conștientizării adaptării creative, unice a persoanei, a încercărilor sale de a gestiona situațiile de neglijare, ridiculizare și/sau abuz. De asemenea, pierdem o „oportunitate valoroasă pentru contactul interpersonal atunci când ne concentrăm pe un individ ca pe o „tulburare de personalitate” ori privim oamenii ca fiind pasivi sau manipulatori sau chiar îi definim ca jucând jocuri psihologice”.

Prin recunoașterea și aprecierea autentică a vulnerabilității emoționale a celeilalte persoane, a nevoilor relaționale și a încercărilor disperate de autoreparare, autoreglare sau auto-îmbunătățire, „creăm posibilitatea unui contact intersubiectiv complet - un contact care vindecă vechile răni psihologice” (Erskine, 2015, p. xxxii).

Considerând nevoia de relație ca „o experiență primară motivantă a comportamentului uman” (Erskine & Trautmann, 1996 / 1997a, p. 20), contactul este mijlocul prin care nevoia relațională este satisfăcută. Erskine susține că gradul de deschidere la contact influențează atât contactul cu sine (senzații, sentimente, amintiri, gânduri, nevoi, fantezii), cât și contactul cu ceilalți (adică, relațiile noastre): „protecțiile defensive ne țin închiși față contact; dizolvarea defenselor ne deschide la contact” (Erskine, 2003, p.172).

În accepțiunea lui Erskine (2015), în situația în care contactul, atât intern, cât și extern, este deplin, experiențele sunt integrate continuu. Astfel, prin contactul deplin cu sine, persoana conștientizează propriile nevoi și acționează în vederea satisfacerii acestora în relație cu celălalt. Dacă o nevoie este satisfăcută, persoana trece la următoarea experiență. Când contactul este întrerupt, nevoile nu sunt satisfăcute. Dacă nevoia nu este împlinită, persoana găsește o cale de satisfacție artificială, aceasta reprezentând nucleul reacțiilor fiziologice de supraviețuire și deciziilor de scenariu care pot deveni fixate în mod rigid.

După Erskine (2015, p. 5), „relațiile dintre oameni sunt construite pe baza contactului. Atât contactul intern, cât și cel interpersonal, sunt necesare pentru stabilirea și menținerea relațiilor”. 

Rosenberg (2005) descrie comunicarea nonviolentă ca pe un „proces de comunicare” și un „limbaj al compasiunii”. Compasiunea față de sine reprezintă capacitatea noastră de a „accepta toate laturile noastre și de a recunoaște nevoile și valorile exprimate de fiecare dintre ele.” (Rosenberg, 2005, p.135).

După Rosenberg, (2005), critica de sine, violența față de sine blochează conexiunea cu propria persoană, iar aceasta ajunge să fie văzută ca un obiect, făcând dificilă conectarea cu compasiune cu ceilalți. Violența față de sine poate fi înlocuită cu compasiune în evaluarea proprie clipă de clipă, pentru a facilita învățarea și creșterea.
Astfel critica orientată înspre sine (self-judgement) este considerată a fi expresia nevoilor nesatisfăcute (neîmplinite), oglindind faptul că persoana care se comportă inadecvat nu este în armonie cu propriile nevoi. Dimpotrivă, atunci când persoana este concentrată pe propriile nevoi, conștientizează posibilități creative de a-și îndeplini nevoile. În contrast, critica de sine defavorizează conexiunea cu aceste posibilități și perpetuează pedepsirea de sine.

„Prin conectarea moment de moment cu nevoile noastre, ne creștem capacitatea de a acționa în armonie cu acestea.” (Rosenberg, 2005, p. 134). După Rosenberg, este în natura oamenilor de a oferi și a primi cu compasiune. Cu toate acestea, oamenii învață diferite forme de  „comunicare care alienează viața” (judecată moralizatoare, comparații, negarea responsabilității pentru sentimente, gânduri, acțiuni proprii, cereri imperative) care conduc la moduri de comportament și de a vorbi ce rănesc propria persoană și pe ceilalți.

Astfel, comunicarea este facilitată prin antrenarea observării, fără a judeca, asumarea responsabilității pentru propriile sentimente și nevoi ceea ce implică conexiunea cu sine prin identificarea și exprimarea acestora în relație cu celălalt. 

În concluzie, blocajele în contactul cu sine se reflectă în blocaje ale contactului cu ceilalți, iar prin contactul deplin cu sine conștientizăm sentimentele și nevoile noastre și ne creștem șansele de a acționa spre satisfacerea nevoilor, în contact cu ceilalți. Întreruperile de contact se manifestă prin desconsiderarea afectului, tipare de comportament, inhibiții neurologice în interiorul corpului și credințe ce limitează spontaneitatea și flexibilitatea în rezolvarea problemelor și relaționarea cu ceilalți. Aceste întreruperi generează riscul de a aborda căi artificiale de satisfacere a nevoilor și de a adopta „forme alienate” de comunicare cu sine și cu ceilalți.

Sorin Duma (PTSTA-P), despre cu ce anume este nevoie să fim în contact și de ce atunci când facilităm o schimbare terapeutică

Voi răspunde la aceasta întrebare din perspectiva teoriei lui Philip Bromberg (1998, 2006, 2011).

În primul rând, pentru Bromberg (1998), sinele unitar este o iluzie adaptativă și, de fapt, suntem alcătuiți dintr-o multitudine de stări de sine – moduri de a fi extrem de individualizate. În mod obișnuit, o persoană este puțin conștientă, sau pentru puțin timp, de stările de sine individuale și realitățile lor. Disocierea, spune Bromberg (2011), ca funcție sănătoasă, face posibil ca „stările de sine individuale să funcționeze optim (nu pur și simplu defensiv) atunci când cufundarea completă într-o singură realitate, un singur afect puternic și suspendarea capacității de auto-reflecție este exact ceea ce se dorește” (p. 48). Prin utilizarea creativă a disocierii, mintea selectează care configurație de stare a sinelui este cea mai adaptabilă la un moment dat, fără a compromite siguranța afectivă.

Disocierea servește și ca apărare, ca răspuns la traumă, în care mintea este inundată haotic și convulsiv de emoții nereglate care-i amenință stabilitatea și sănătatea. Nu vorbim despre un conflict intrapsihic neplăcut, ca în reprimare, ci despre unul insuportabil, datorită faptului că e vorba despre stări de sine atat de discrepante încât nu pot coexista într-o singură stare de conștiință fără pericolul destabilizării continuității sinelui. 

Schimbarea nu înseamnă, în accepțiunea lui Bromberg (1998), corectarea unei realități defecte sau distorsionate, ci mai degrabă crearea unei legături a narațiunilor opuse, disociate, care nu au avut experiența unui conflict intern. Cu alte cuvinte, este o trecere dinspre disociere spre conflict și apoi către rezoluția conflictului. Bromberg susține că trecerea pacientului de la disociere la conflict depinde de capacitatea analistului de a se raporta simultan la mai multe persoane (sau stări ale sinelui celuilalt), menținând un dialog autentic cu fiecare. A sta, așadar, între spațiile dintre realități fără a pierde nici una dintre ele. De altfel, în opinia sa, „Sănătatea este capacitatea de a sta în spațiile dintre realități fără a pierde niciuna dintre ele. Aceasta este ceea ce cred că înseamnă acceptarea de sine și ce înseamnă cu adevărat creativitatea - capacitatea de a te simți ca un sine în timp ce ești mai mulți” (p. 186).

Conferința ARAT 2020 e un „far” la care m-am raportat de multe ori înainte de 23 octombrie 2020. Am vorbit cu mulți dintre cunoscuți și mi-am planificat o parte din weekend-urile de toamnă pornind de la ea. M-am gândit la mine și la ce am de spus; am avut așteptări și speranțe legate de subiecte, de invitații pe care voiam să-i ascult, de colegii pe care doream să-i reîntâlnesc. Mă raportez la ea și acum când mă uit înapoi în timp. În 2020 am navigat printre momente de incertitudine  și stări de alertă, printre provocările redefinirii cadrului terapeutic și confuzii legate de semnificația a ceea ce trăiam în cabinet și afara lui. Punctul de întâlnire 23-25 octombrie m-a susținut să funcționez, să-mi continuu practica de analist tranzacțional. Au fost multe modificări de timp, de spațiu, de obiective; am modificat de multe ori traseul; am păstrat direcția. Am simțit participarea la această conferință online ca o experiență intensă și revelatoare despre posibilitatea de a interacționa cu alți oameni și despre efectul acestei interacțiuni. Reflectez acum la experiența avută și mă clarific asupra felului în care ne conectăm cu noi și cu ceilalți. 

Cred că de multe ori ratăm contactul cu celălalt pentru că rămânem blocați în propriile proiecții: (re)aducem în scenă măști care ne-au bulversat în trecut și le punem pe fața celor prezenți. Rămânem în acea stare de Copil, nemișcați în față balaurului de pe peretele din față, deși acolo este doar umbra unui om ca și noi, aflat în fața luminii. Atunci nu-i mai putem vedea pe cei de lângă noi pentru că lentila scenariului ne depărtează de prezent. Cred că așa ajungem să nu susținem ședințe sau workshop-uri online pentru că noi nu credem că este posibilă conexiunea cu ceilalți, să nu dăm examene pentru că nu credem că acum putem să scriem despre ce lucrăm, să fim fluenți și convingători în orice limbă am vorbi și așa mai departe. Desconsiderarea este aici cuvântul-cheie care poate să închidă ușa. Atunci ne desconsiderăm pe noi și/sau îi desconsiderăm pe ceilalți. Adică dăm „Unconscious Ignore” (oamenii au „tasta” asta!) la capacitatea proprie de a înțelege, de a rezolva o problemă sau de a deschide un drum nou până la soluția necesară (adică, la întâlnirea cu viața din jurul nostru). Ignorăm în egală măsură capacitățile celor de lângă noi. Așa cred eu că funcționează mecanismul de blocare a contactului interuman. 

Pentru a fi conectați este nevoie să avem canalele deschise către lumea din jurul nostru, acordați fiind cu lumea noastră interioară. Este nevoie să ne plasăm într-o poziție de viață sănătoasă (ancorată în prezent, conectată cu dorințele Copilului și cu valorile Părintelui, deopotrivă). Astfel, putem să ne întâlnim cu celălalt pe canalele empatiei, și anume acordându-ne cu stările și aspirațiile sale în timp ce continuăm să le conținem pe ale noastre.  

Ca să facilităm conectarea dintre noi este nevoie să co-creăm relațiile, să construim împreună un spațiu dedicat relaționării, care să ofere tuturor siguranță, stabilitate și confort. Teoretic, în secolul al XXI-lea, spațiul poate fi un continuum de o parte și de alta a ecranului/monitorului. Practic, depinde de noi să remodelăm maximum posibil spațiul din cameră și să-l facem parte din spațiul de întâlnire (în workshop, în conferință, în terapie, în orice). La conferința de anul trecut am fost fiecare în camera lui (sau în cabinetul lui) și a trebuit să facem din toate aceste camere o „cameră” mare de zoom. Felul în care am adus fiecare spațiul nostru și l-am împărțit cu ceilalți a dat consistență contactului dintre noi. La fel de important este să punem limite necesare pentru timpul investit (să păstrăm, adică, granițe sănătoase), astfel încât procesul relaționării să curgă firesc, fără perturbări de sunete, activități sau persoane. Așa a fost dintotdeauna. Doar că viteza tehnologiei și bulversarea generată în contextul pandemiei riscă uneori să ne depărteze de puterea naturii noastre umane. 

Știu că am avut acest „far” pentru că noi participanții (organizatori, traineri, audienți) l-am construit. A fost important atunci, în octombrie 2020. Înseamnă mult pentru mine și acum, în mai 2021. O conexiune valoroasă, care merită păstrată și construită de noi în continuare. 

Nu știu dacă dilemele pe care le-am conturat la începutul acestui material și-au regăsit un răspuns concret, pragmatic sau traductibil în elemente cuantificabile. Nu știu dacă această incursiune pe care am făcut-o alături de colegii mei care au participat ca traineri sau organizatori în cadrul Conferinței a elucidat diferitele aspecte privind contactul. 

Ceea ce știu, însă, este faptul că pentru mine a fost o premieră să particip la elaborarea unui articol pentru newsletter la care să contribuie experiența și expertiza unui grup așa numeros de colegi pe care îi respect și la care țin. A fost un moment de contact extrem de valoros pentru care mă simt recunoscătoare și pe care mi-l doresc într-o mai mare măsură în viața mea profesională.

Bibliografie

Berne, E. (1963/1975). The structure and dynamics of organizations and groups. New York, NY: Grove Press.

Bromberg, P.M. (1998). Standing in the spaces: Essays on clinical process, trauma, and dissociation. New Jersey: Analytic Press.

Bromberg, P.M. (2006). Awakening the dreamer: Clinical journeys. New Jersey: Analytic Press.

Bromberg, P.M. (2011). The shadow of the tsunami: and the growth of the relational mind. New York: Routledge

Erskine, R., Trautmann, R. (1996/1997). Methods of an integrative psychotherapy. În R. G. Erskine, Theories and methods of an integrative transactional analysis: A volume of selected articles. San Francisco, CA: TA Press.

Erskine, R. (2015). Relational patterns and therapeutic presence. London: Karnac Books. 

O’ Reilly-Knapp, M., Erskine, R. (2003). Core concepts of an Integrative Transactional Analysis, Transactional Analysis Journal, 33:2.

Rosenberg, M. (2005). Nonviolent communication, a language of life. PuddleDancer Press Book

de Anca Tiurean și Eugen Hriscu

Acest articol este de fapt rodul colaborării mai multor psihoterapeuți din diferite școli de formare și cu experiență profesională diversă. Toți facem parte dintr-un grup de suport reciproc, în care, în afară de a ne trimite clienți unii altora, organizăm și sesiuni de intervizare, ne oferim insight-uri și materiale de la conferințe și evenimente profesionale la care am participat și mai interacționăm în discuții tematice. La intervizarea noastră de la începutul verii l-am invitat pe colegul nostru Eugen Hriscu de la Clinica Aliat din București pentru a povesti despre tratamentul integrat al consumului problematic de alcool, noi dorind să ne înțelegem mai bine rolul în rețeaua profesională care se ocupă de prevenția și tratamentul adicțiilor. Eugen ne-a prezentat câteva chestiuni de bază, teoretice și aplicative, din munca lui cu adicțiile, iar în a doua întâlnire ne-a ascultat și oferit perspectivele sale asupra unor probleme și dificultăți întâlnite de către noi în practica privată.     

În acest articol aș dori să împărtășim și altor colegi câteva dintre chestiunile pe care le-am abordat cu sprijinul lui Eugen. Poate că sunt lucruri pe care deja le cunoașteți, poate sunt lucruri care vă vor fi de folos și vouă sau poate că veți avea noi întrebări și, la rândul vostru, veți avea inițiativa de a-l invita pe Eugen în calitate de profesionist cu experiență, la o consultare tematică ce vă inspiră sau poate deblochează resurse utile în practica de cabinet. Am structurat acest articol după câteva dintre cele mai populare concepte și întrebări care ne-au ghidat discuțiile. Ne gândim că parcurgerea acestui articol ar putea să fie un bun punct de plecare și totodată o introducere utilă în subiectul tratamentului dependențelor.

NEÎNCREDEREA

Cum stabilim dacă este vorba despre o dependență sau pur și simplu de obișnuința de a consuma alcool? Eugen ne-a prezentat câteva manifestări uzuale ale dependenței și un model stadial al evoluției fenomenului de consum cu care ne putem orienta de la caz la caz. 
Când persoana este dependentă, nu mai reușește să își mențină abstinența pe termen lung, adică dincolo de câteva săptămâni sau o lună. Îi este vizibil afectată capacitatea de auto-control. Se remarcă prezența poftei de consum (craving). I se diminuează capacitatea de a recunoaște importanța problemelor pe care le generează și impactul consumului asupra relațiilor sale sociale. Felul în care răspunde emoțional la situații devine disfuncțional. Poate deveni compulsiv în căutarea substanței și pierde controlul asupra cantităților consumate. Persoana parcurge cicluri repetitive de recădere și remisiune, iar în absența tratamentului sau recuperării, dependența are o evoluție progresivă și poate duce la dizabilitate sau moarte prematură. Poate fi necesar ca psihoterapeuții să își antreneze seturi specifice de abilități de a relaționa într-un mod terapeutic și facilitativ cu persoanele care vin nu doar cu o stare emoțională apăsătoare, ci și cu un nivel mai pronunțat de astfel de incapacitare datorată dependenței.
Modelul evoluției consumului, conceptualizat de Skinner, cuprinde șase stadii, după cum urmează: 

(1) cei ce nu consumă 

(2) cei ce consumă în scop experimental - pentru aceștia intervenția primară este de obicei suficientă și este eficientă când îi ajută să nu consume deloc. Acest tip de intervenție este de cele mai multe ori desfășurată în familie, în școală, în programe de dezvoltare a abilităților psiho-sociale, etc. 

(3) cei ce consumă ocazional sau regulat, dar fără simptome - pentru aceștia intervenția suficientă și eficientă este cea care îi ajută să reducă sau să renunțe la a mai consuma substanța respectivă. 

(4) cei care practică un consum riscant - pentru aceștia sunt de obicei utile intervențiile scurte, ce implică un screening test, o discuție despre rezultatele testului de screening și câteva recomandări în legătură cu reducerea consumului 

(5) consumul ridicat, însoțit de simptome - acesta necesită tratament specializat, psihiatric și psihoterapeutic 

(6) dependența cronică severă - aceasta necesită îngrijire, uneori de tip paleativ sau axat pe reducerea riscurilor, în cazurile în care nu este posibilă obținerea unor schimbări semnificative.

SEVRAJUL

Clientul spune că nu se poate lăsa de alcool pentru că se teme de sevraj. Diferiți clienți au diferite presupuneri despre ce este sevrajul, când apare, cum se manifestă și cât poate să dureze. Starea de sevraj este una în care simptomele sunt opusul efectului substanței, de aceea este util de cercetat împreună cu fiecare client ce tipuri de beneficii are din consum. Acest lucru nu numai că ne va dezvălui efectul alcoolului asupra consumatorului, ci și câte ceva din structura Copilului Liber ce este ascuns și frustrat în spatele consumului problematic. Dacă efectul alcoolului era relaxant, atunci sevrajul se va manifesta probabil prin apariția stărilor de anxietate, agitație, nervozitate etc. Dacă din starea de Copil Liber consumatorul exprimă plăcerea de a fi cu prietenii care îl acceptă așa cum este sau resimte nevoia de apartenență, atunci vom ști că sevrajul va conține și trăiri de pierdere a conexiunii cu ceilalți. În acele momente dorința de a bea apare ca o nevoie de a scăpa de stările de rău. Simptomele fizice pot include tremorul, transpirația, în cazuri mai grave convulsiile și delirul. Ele pot de obicei să fie diminuate cu ajutorul unui tratament psihiatric. Dat fiind că în unele cazuri mai grave sevrajul poate să ducă la deces, este recomandabil să încurajăm anumiți clienți să accepte o vizită la psihiatru pentru a obține o evaluare medicală și un set de recomandări adaptate situației lor personale. În multe cazuri oprirea consumului trebuie să fie lentă, nu bruscă, și să includă anumiți substituenți (medicamente, regimuri alimentare, regimuri comportamentale sistemice etc) în cadrul unui plan integrat și coerent de recuperare. Doar în cazul dependențelor cronice și severe este necesară spitalizarea - iar aceasta nu este impusă, ci recomandată de medicul psihiatru pentru o perioadă minimă necesară primei faze a tratamentului. Însă multe dintre cazurile de consum nu sunt atât de problematice și persoana poate să reducă sau chiar să renunțe la consumul de alcool în siguranță, având nevoie mai degrabă de suport psihologic și social, poate niște medicație adjuvantă, după caz. 

Având în vedere că în întreaga lume consumul de alcool este un fenomen social răspândit și cultural acceptat, partea dificilă a tratamentului nu este de obicei cea medicală, ci cea psiho-socială. De pildă, după renunțarea la substanța respectivă (alcool, tutun, drog), rămâne de abordat, de înțeles și de gestionat fenomenul tentației și al poftei. În această etapă, persoana are tendința de a reveni la consum nu pentru că i-ar fi rău, ci pentru că i se activează anumite reflexe construite în perioada de consum, cum ar fi: reflexul de a evita certurile cu soția prin a bea, obișnuința de a ieși la o bere cu colegii după serviciu, căutarea unei băuturi înainte de o conversație dificilă, procurarea unei băuturi pentru a reduce stresul, cutuma de a bea cu fiecare invitat la o nuntă, un botez, o sărbătoare etc. Pofta se diminuează în timp ca intensitate și frecvență, iar tentațiile uzuale pot deveni ocazii utile antrenamentului de revenire în Adult. Ceea ce consumatorii descriu ca pe un soi de nostalgie, profesioniștii numesc vulnerabilitate față de recădere. 

CONFRUNTAREA TERAPEUTICĂ

Membrii comunității sau familiei extinse pot fi realmente violenți cu consumatorul de alcool și de multe ori se cred îndreptățiți, deoarece consumatorul este considerat de către societate a fi cel cu viciul. Consumatorul este privit ca imoral, ca rău, ca axat doar pe plăcerea lui de a consuma, iar ceilalți se transpun într-o autoritate morală ce încearcă să-i „bage mințile-n cap”. De asemenea, consumatorul poate să devină violent, fie pe fondul dezinhibiției sub influența alcoolului, fie pe fondul renunțării la consumul a cărui funcție era până atunci să-l ajute să își gestioneze trăirile afective greu de digerat. Confruntarea terapeutică a violenței fizice, verbale, a încălcărilor de contract, a minciunii și a altor tipuri de punere în act dăunătoare procesului și participanților la acesta este pentru mulți psihoterapeuți dificilă și provocatoare, întrucât ne este solicitată la maxim capacitatea de autoreglare afectivă, tactul, fermitatea, blândețea, curajul de a nu rata ocazia potrivită și capacitatea de a ne distinge curajul de o reacție impulsivă sau complementară în cadrul unui joc. Posibilitatea de a discuta cu supervizorii și cu colegii despre aceste lucruri ne ajută să reflectăm la intervențiile proprii și să deprindem în timp arta confruntării terapeutice.
    Tony White atrage atenția asupra riscurile asociate limitării neadecvate a celuilalt. El scria la un moment dat: „Am fumat de la 15 la 25 de ani (...) inițial din motive de rebeliune. Mi s-a spus să nu o fac, așa că am făcut-o. Omul renunță la fumat sau la orice altă substanță dacă este investit în renunțarea asta prin Copilul Liber. Abstinența pe termen lung este posibilă doar dacă e valorizată de Copilul Liber. Terapia adicției e despre a asculta ce vrea Copilul Liber. De aceea în cei 40 de ani de practică psihoterapeutică n-am spus nimănui vreodată să nu mai consume. Nu e despre a le spune eu chestii. E despre a-mi spune Copilul lor Liber chestii”.

Felul în care confruntăm problema adicției este determinat și de concepția teoretică pe care ne bazăm intervenția. De obicei, societatea și autoritățile acționează din perspectiva că ar exista o boală numită alcoolism și că alcoolul ar fi factorul determinant, prin urmare interzicerea consumului sau accesului la alcool ar rezolva cumva problema, dar tot ce reușesc prin abordările prohibitive este să stârnească Copilul Rebel și să mențină o dinamică ce nu diminuează nici consumul, nici problemele asociate, ci chiar le accentuează. De aceea ajung să apeleze la psihoterapie. Din perspectivă psihoterapeutică, adicția este un efect al interacțiunii mai multor factori, iar intervenția trebuie să țină cont de personalitatea și mediul psihosocial al persoanei, recomandată fiind apelarea la  măsuri multidisciplinare, inclusiv unele aflate în sfera politicilor de sănătate publică. 

EFICIENȚA PSIHOTERAPEUTICĂ

Întrebările noastre la acest punct au fost cele mai interesante și au reprezentat momentul nostru de punere sub semnul întrebării a propriilor intervenții. În ce jocuri sunt probabil invitată de către clientul meu și cum îmi dau seama de asta? La care dintre aceste jocuri sunt mai susceptibilă să devin o parte a mecanismului ce întreține consumul problematic? Ce știu despre cum poate influența propria mea experiență de viață cu alcoolul felul în care mă manifest în relație cu un client alcoolic sau familia lui? Cum pot să răspund terapeutic situației în care un client vine beat la ședință? În funcție de care factori vom prioritiza intervențiile, ținând seama că, în cadrul consumului cronic, problemele sunt pe mai multe paliere (individual, familial, social, etc)? Care este modalitatea de evaluare dezirabilă sau eficientă pentru a stabili obiective de intervenție și ordinea optimă a acestora? Cum păstrăm un echilibru tactic sensibil între sprijin și fermitate pe plan terapeutic în cazul clientului cu dependențe? 

De multe ori după o perioadă de psihoterapie, clientul ajunge să conștientizeze rolul alcoolului în viața sa, dar își dă seama că schimbările pe care le aduce cu sine renunțarea la consumul de alcool sunt prea greu de asumat. Din perspectiva sistemică familială, consumul de alcool al unuia dintre membri se poate dovedi a fi un soi de unic sprijin în menținerea unui echilibru intern al familiei, ce începe să se scuture puternic atunci când persoana renunță la alcool. În experiența noastră, a mai multor terapeuți, adesea după dezalcoolizare, tensiunile, certurile și chiar violența în familie au crescut, dar nu am găsit studii statistice care să ateste acest lucru și care poate că ar funcționa ca argumente în favoarea unui plan de tratament ce pune mai mult accent pe dezvoltarea deprinderilor de interacțiune sănătoasă. De exemplu, CBT, DBT, AT și EFT funcționează excelent pentru sprijinirea clientului în trecerea de la folosirea alcoolului ca trapă de evadare la cel puțin o minimă înțelegere și aplicare a noțiunii de reglare emoțională. De aceea este posibil ca intervenția să integreze colaborarea dintre un psihoterapeut individual și unul familial și chiar suport din partea unei instituții de asistență socială. Este un motiv întemeiat să încercăm a face cunoștință din timp cu diverși reprezentanți ai Direcției de Sănătate Publică, cu psihiatri locali sau colegi care practică alte forme de psihoterapie, așa încât să ne cunoaștem, să ne putem consulta și recomanda între noi la momentele potrivite și să putem colabora, la nevoie.

Și clientul și familia lui beneficiază cel mai mult de o alianță terapeutică între ei în lupta împotriva alcoolismului, având în vedere că trebuie să fie atenți la așa de mulți factori determinanți sau de influență și să își organizeze viața cotidiană în așa fel încât să reducă impactul factorilor de risc și să crească impactul și saliența factorilor protectivi. Alianța se bazează pe obiectivele și preocupările comune (cum ar fi grija față de sănătatea fizică și psihică a fiecărui membru al familiei, dorința de a crește copiii într-un mediu sănătos psihologic etc.), precum și pe capacitatea membrilor de a-și acorda recunoaștere, înțelegere, sprijin emoțional sau cel puțin de a se opri din tendințele impulsive la momentele în care se simt provocați și să preia în schimb responsabilitatea pentru propriile reacții și răspunsuri la ceea ce li se întâmplă. 

Este de mare impact ca alianța terapeutică dintre profesioniști, oameni și societate împotriva alcoolismului să fie facilitată, întărită și menținută pe cât posibil, deoarece această alianță este în sine un puternic motivator pentru o viață lungă și sănătoasă, dar și pentru că tratamentul dependențelor este lung și complex, cuprinzând perioade de stabilitate, de recădere și de tratament al recăderii. În multe cazuri tratamentul este ca în orice altă boală cronică: persoana cu diabet nu scapă de diabet, doar are grijă la propria glicemie și are grijă să își acorde îngrijirea corespunzătoare când glicemia îi trece de o anumită graniță, ceea ce din când în când poate să însemne a apela din nou la serviciul de sănătate. A fost de impact pentru mai mulți dintre noi să ne gândim în acest fel, iar Eugen ne-a subliniat un lucru prețios: că principala noastră competență față de alte tipuri de furnizori de servicii este să tolerăm stările emoționale grele proprii și ale pacienților. Rolul nostru nu este să le controlăm comportamentele în sensul invers factorilor care-i determină să consume, ci să le facilităm recăpătarea libertății de a alege pentru ei înșiși. Alcoolul este un stimul salient, adică este atractiv pentru consumatori, iar prezența frecventă a alcoolului în mediul de viață al oamenilor îi îmbie la a-l consuma. Poate că noi, ca terapeuți, ar trebui să avem și un rol de activiști sociali în problematica alcoolului și să atragem atenția la efectul nefast al reclamelor ce normalizează consumul sau efectul nociv și greu de gestionat al cutumelor sociale de a consuma cu orice ocazie. Prin prezența constantă a acestor imagini și obișnuințe, consumatorii efectiv nu sunt lăsați să uite de alcool. În cabinet sprijinim dezvoltarea capacității persoanei de a alege să nu bea la o întâlnire unde i se servește, capacitatea  de a refuza insistențele, spunând lucruri ca „îmi pare rău, dar nu pot să beau cu tine acum…” și putința de a conține pofta proprie, de a-și conștientiza și gestiona impulsurile, etc.

ABILITĂȚI ȘI DIFICULTĂȚI

Fiecare dintre noi are niște limite și vulnerabilități personale care pot deveni manifeste în lucrul cu adicțiile. De pildă, este în regulă să facem anumite propuneri pentru pacienți, să oferim sugestii, recomandări într-un mod respectuos, ferm și în același timp relaxat, informativ. Atunci când insistăm ca pacientul să ne ia în serios, să se lase de băut, să meargă la psihiatru etc, exercităm o formă de insistență care nu este în sprijinul  clientului, ci reprezintă modul defensiv prin care psihoterapeutul reacționează atunci când nu-și mai tolerează propriile stări de neputință, de insucces și de frustrare în raport cu pacientul. Reflexele noastre de a corecta ceea ce spune sau ceea ce face pacientul îi stârnește cel mai probabil rezistență, deoarece clienții cu adicție sunt de cele mai multe ori ambivalenți cu privire la consumul lor, iar presând pe un braț al ambivalenței, stimulăm de fapt brațul celălalt. Destul de tipică și de răspândită este și capcana jocului de-a expertul, când pacientul cere „zi-mi și mie niște sfaturi”, o cerere la capătul căreia se așterne o liniște din care se poate naște un gest de infantilizare a pacientului de către terapeut. Este important pentru noi să putem conține tăcerea respectivă ca spațiu de reflecție, să putem oglindi mesajul pacientului și să ne angajăm în explorarea sfaturilor deja primite de acesta de la alții. Astfel, transformăm un risc de punere în act a jocului „Da, dar...” într-un prilej de co-reflecție asupra jocurilor.  

E nevoie să fim conștienți de propria noastră contribuție la proces (la schimbare și la menținerea problemei) pe tot parcursul acestuia. Dacă mi se pare foarte important să meargă la psihiatru, pot să mă asigur că încă de la primele ședințe menționez că felul în care eu lucrez este în colaborare cu un coleg psihiatru și că din când în când s-ar putea ca unele ședințe să aibă loc alături de  acesta. Dacă nu am contractat asta de la început cu clientul, momentul propice următor ar putea fi când îmi exprim propria îngrijorare și îi solicit pentru mine, pentru ca eu să pot continua a lucra cu ei într-un mod eficient, să îmi acorde acest set de analize psihiatrice de care să pot ține cont pentru a planifica împreună cu ei pașii terapeutici pe care să îi facem mai departe. Ei pot în continuare să spună nu. În acest caz, oprirea sau continuarea colaborării cu clienții respectivi începe să dobândească semnificație, iar despre aceasta este nevoie să discutăm și cu ei și cu supervizorii noștri. Ambele sunt intervenții sensibile ce ridică întrebări de ordin practic și etic, putând însemna în contextul respectiv: abandon, sfidare, fermitate, structură, neglijență, acord tacit cu consumul, enabling, respect pentru dreptul de autodeterminare etc. Consumatorii de alcool prezintă mai frecvent driverele „fă pe plac”, „fii perfect” și „încearcă din greu” și cu acestea este probabil să întâmpine fiecare intervenție terapeutică.

Este important pentru noi ca terapeuți să ne păstrăm curiozitatea despre ”prin ce trece pacientul” și totodată să rămânem în contact cu noi înșine pentru a ne auto-sprijini și aduce în relație, știind că și clientul este puternic interesat de interesul terapeutului față de client.

IMPACTUL INTERVIZĂRII

Am avut parte de „o foarte bună sinteză a tehnicilor de intervenție” (Maria). Potrivit feedback-ului participanților la ateliere, cel mai mult ne-a fost de folos ca psihoterapeuți discuția despre rolul pe care îl avem în relație cu persoanele cu dependență. Ne ajută să avem așteptări mai realiste de la noi înșine și de la relația terapeutică. „Dincolo de informațiile pe care le-am auzit, cel mai mult mi-a plăcut ideea că nu este necesar să le știu pe toate. Această perspectivă a fost eliberatoare pentru mine. Mulțumesc!” (Simona). 

De asemenea, a fost important pentru mai mulți dintre noi să ne dăm seama că, deși  lucrurile se schimbă și dependența trece, rămân totuși amintiri, reflexe, scenarii familiare din perioada de consum și implicit o anumită vulnerabilitate față de substanța respectivă. Mulțumită neuroplasticității creierului avem posibilitatea să lucrăm la construcția de noi amintiri, noi scenarii și noi abilități de a gestiona vechile reflexe și nostalgii de fiecare dată când stimuli din actualitate și contexte sociale familiare predispun persoana la recădere. „Mă bucur că am avut ocazia să particip la aceste două workshop-uri. Ce iau cu mine este conștientizarea că dependența de alcool e un mecanism de coping, dezadaptativ ce-i drept, dar e soluția găsită de persoana în cauză la durerea sa psihologică. Asta m-a ajutat să văd persoana dincolo de stigmatizarea socială, pe care am internalizat-o și eu într-o oarecare măsură. M-am bucurat și de instrumentele de lucru prezentate!” (Manuela).

Eugen ne-a prezentat în cea de a doua sesiune de intervizare o serie de instrumente utile pacientului pentru auto-ajutor și terapeutului pentru monitorizare, inspirate din abordările cognitiv-comportamentale, cum ar fi: ținerea unui jurnal al consumului, ținerea unui jurnal al furiei, cuprinzând datele situaționale (ziua, data, ora, locația, relația, comportamentele, cuvintele declanșatoare, etc); balanța decizională (reflecția asupra avantajelor și dezavantajelor unui comportament pe termen scurt, pe termen lung, asupra propriei persoane și asupra relațiilor semnificative din viața pacientului); instrumente de autoreflecție și recunoaștere a situațiilor cu grad ridicat de risc pentru recădere sau violență; tehnici de antrenament al autoreglării afective mai ales când pacienții consumă pentru a face față. 

Încheiem acest prim articol cu o listă de resurse ce considerăm că vă vor fi utile pentru a primi și mai mult din sprijinul de care aveți nevoi atât pentru munca profesională, cât și pentru clienți. Adăugăm o scurtă listă bibliografică și așteptăm cu interes sugestiile voastre pe adresa redacției (newsletter@arat.ro) - o scurtă recenzie a ceea ce ați citit în domeniul adicțiilor și considerați că v-a ajutat mult în practica profesională sau în gestionarea unor dificultăți din viața privată ar fi un tip de articol bun pentru newsletter-ul nostru, în scopul continuării dialogului colegial și suportului profesional reciproc. 

Resurse pentru psihoterapeuți și clienți

• APLICAȚIE. AlcoHelp se găsește și sub formă de aplicație pentru auto-ajutor. 

• ONG: Alianţa pentru Lupta Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor (ALIAT) este o asociație non-guvernamentală, non-profit, înființată în anul 1993 de specialiști în sănătate mintală, și care activează în domeniul prevenirii și tratamentului abuzului și dependenței de alcool și droguri. Informații de contact: Web: https://aliat-ong.ro/ Email: office@aliatong.ro / Telefon și fax: 0213348406

• ALCOLINE: La numărul de telefon 0219335, de lunea până vinerea între orele 10 și 17 găsim o linie națională de asistență pentru lupta cu dependența de alcool. 

• SUPORT FINANCIAR: Tratamentul dependențelor poate să fie decontat - informații suplimentare la numărul de telefon: 0771450514

• CLINICA ALIAT: contact@clinica-aliat.ro Telefon 0727880447

• SCREENING TEST: https://testare.ziuaaudit.ro/#!/home -- aici se poate realiza screeningul online. Iar la: https://www.ziuaaudit.ro/editia2019 -- aici sunt listați colaboratorii din 2019

• ALCOOLICII ANONIMI -- https://www.alcooliciianonimi.ro/ 

Bibliografie:

1. Tony White (2013), Working with Drug and Alcohol Users - A Guide to Providing Understanding, Assessment and Support. Jessica Kingsley Publishers, London, UK.
2. Niță, D et al. (2019), Abordarea terapeutică a tulburărilor cauzate de uzul de substanțe. Editura Catharsis, București
3. Prelipceanu, D., Voicu, V. et al. (2004) Abuzul și dependența de substanțe psihoactive,  Editura InfoMedica, București
4. Hriscu, E. și Ioan, M. (2004). Prevenirea recăderilor în tulburările legate de consumul de substanțe, ed. InfoMedica, București
5. Hadži-Pešić et al (2014). Personality of Alcohol Addict According to the Theory of Transactional Analysis, Procedia - Social and Behavioral Sciences, Volume 127, Pages 230-234, ISSN 1877-0428, https://doi.org/10.1016/j.sbspro.2014.03.246

de Alina Comendant

Articolul propune o alternativă la modul în care Eric Berne (1961) a propus dezvoltarea stărilor eului aducând în prim-plan conceptul de Eu Real (engl. Real Ego) (Romanini, 1991).  Eul real împreună cu stadiile eului (engl. life stages) dezvoltate de Romanini constituie un cadru de referință în lucrul cu copiii și ne arată cum se produc contaminările, respectiv excluderile. Astfel, este facilitat procesul de diagnoză, dar și specificitățile lucrului terapeutic la vârsta copilăriei.

În 1991, Romanini a prezentat conceptul de Eu real ca fiind o combinație de trei elemente: vârsta cronologică, percepția de sine și evaluarea socială/externă. Pierini (2014) afirmă că un copil de șapte ani e recunoscut din punctul de vedere al lumii externe, dar și de el însuși ca fiind copil, indiferent de ce stare a Eului folosește la un moment dat.

Adjectivul „real” alăturat Eului înseamnă pentru Romanini că este obiectiv și vizibil. Așadar, prin Eu real ea a vrut sa descrie calitatea socială, relațională, dar și obiectivă, vizibilă din exterior. Mai departe, Romanini pune pe aceeași treaptă Eul real și stadiile vieții. Ea spune că cele două coincid și propune două posibile stadii ale vieții: Stadiul Eului de Copil (engl. the Child ego stage) și Stadiul Eului de Adult.

În timp ce Berne propune dezvoltarea stărilor Eului precum o cutiuță chinezească (sau de tip matrioska), Romanini se concentrează pe creștere și dezvoltare ca aparținând stadiilor vieții, nu stărilor eului. Diferența o face faptul că, în modelul stărilor Eului, accentul este pus pe structura individuală, în timp ce stadiile Eului cuprind atât dezvoltarea individuală, cât și aspectele sociale și cele legate de timp. În stadiul Eului de Copil, caracteristicile fizice, psihice și relaționale sunt cele specifice copilăriei. Romanini scrie despre starea Eului de Copil din copil: „este cel mai potrivit pentru definirea globală a stadiului și, prin urmare, este cel mai potrivit ca acesta să fie Eul real” (Romanini, 1991, p. 97).

Implicațiile teoriei lui Romanini se aplică în felul în care starea Eului de Adult, așa cum este ea plasată în mijlocul diagramei stărilor Eului concepută de Berne, 1961 (Figura 1), nu se potrivește din punct de vedere funcțional cu dezvoltarea personalității copilului, deoarece nu reflectă centralitatea stadiului de Copil.

Figura 1 - Berne, 1961


Figura 2 - Romanini, 1991- Stadiul Eului de Copil sau Eul Real din copil
 

În Figura 2, Romanini plasează stările Eului strâmb pentru a evidenția importanța și rolul lor în cele două stadii de viață, modul lui Berne de a trasa diagrama stărilor Eului fiind, de fapt, util pentru a descrie stadiul vieții de adult - stadiu în care elementul central este reprezentat de Stadiul Eului de Adult.

În copilărie, însă, elementul central este Stadiul Eului de Copil, ale cărui aspecte funcționale și structurale sunt evidentiate prin joacă - ca limbaj predominant - intuiție, creativitate, atașament, adaptare (Pierini, 2014).

 Atunci când lucrăm în cabinet cu un copil, simptologia indică adesea contaminări. Observ în practica mea copii care par mai maturi decat vârsta cronologică, care nu sunt interesați de a se juca și se simt mai degrabă confortabil cu a vorbi folosind cuvinte și expresii de adult. Romanini (1988) descrie acest comportament ca fiind o contaminare: Adultul (A2) se suprapune cu Copilul (C2). Alteori contaminarea vine din Părinte (P2) și se suprapune cu Copilul (C2): „Când o sa mă fac mare nu îmi doresc copii pentru că se cheltuie mulți bani cu ei.”

În Figura 3 este reprezentată o dublă contaminare ce poate apărea în perioada copilăriei.

 Figura 3 - Romanini, 1997 - Contaminarea în Stadiul Eului de Copil

Alternativa propusă de Romanini referitoare la organizarea și vizualizarea diagramei stărilor eului impactează felul în care gândim procesul terapeutic cu copiii: dacă în lucrul cu adulți, decontaminarea stării Eului de Adult se face prin testarea realității și ancorarea în aici și acum, în procesul de decontaminare din terapia copiilor, starea Eului de Copil este cea care trebuie eliberată și reenergizată. Decontaminarea, așadar, se face adresând contra-injuncțiunile din starea de Părinte și de modelele nepotrivite ale stării Eului de Adult. Scopul decontaminării în acest caz este regăsirea și re-energizarea Copilui Liber.

Lucrul cu starea Eului de Copil facilitează un raport emoțional intens în care pot fi exprimate sub forme expresiv-creative (Oaklander 1978,2006) elemente de protocol. Astfel de modalități de lucru specifice terapiei copiilor implică lucrul cu permisiunile și injonctiunile, iar recunoașterea nevoilor de a crește, de a fi acceptați așa cum sunt, cu vârsta pe care o au, reprezintă aspecte fundamentale atât ale decontaminării, cât și ale deconfuziei, acestea din urmă fiind procese ce se petrec adesea simultan, nu secvențial, în terapia cu copiii.

Având acest cadru de referință propus de Romanini mi-am dezvoltat abilitatea de a mă conecta mai bine la ceea ce înseamnă capacitatea intrinsecă și inter-relațională de a „mă pune în pantofii copilului” cu care lucrez, iar ulterior de a oferi permisiuni și de a pleca de acolo de unde întâlnesc copilul, nu de unde consider (eu sau părinții/profesorii) că ar trebui să fie. Lucrul acesta modelează mai departe relația terapeutică însoțită de respect și acordare la nevoile Eului real.

Bibliografie:

1. Berne, E. (1961). Transactional analysis in psychotherapy: A systematic individual and social psychiatry. New York, NY: Grove Press. 
2. Crossman, P. (1966). Permission and protection. Transactional Analysis Bulletin, 5(19): 152–154. 
3. Oaklander, V.S. (1978). Windows to Our Children: A Gestalt Therapy Approach to Children and Adolescents, Gouldsboro,Maine, The Gestalt Journal Press. 
4. Oaklander, V.S. (2006). Hidden Treasure: A Map to the Child's Inner Self, New York Routledge. 
5. Pierini, A. (2001). Il bambino spaventato: Storia di una ‘‘piccola’’ relazione terapeutica [A
6. frightened child: Story of a “little” therapeutic relationship]. Rivista Italiana di Analisi Transazionale e Metodologie Psicoterapeutiche, XXI, 3 (40), 45–54. 
7. Pierini, A. (2007). Ripensando l’inconscio [Second thoughts about the unconscious]. Rivista
8. Italiana di Analisi Transazionale e Metodologie Psicoterapeutiche, XXVI, 15(52), 9–18. Story of a ‘‘little’’ therapeutic relationship]. Rivista Italiana di Analisi Transazionale e Metodologie Psico- terapeutiche, XXI, 3(40), 45–54. 
9. Pierini, A. (2014). Being a transactional analysis child therapist: How working with children is different. Transactional Analysis Journal, 44: 103–117. 
10. Romanini, M. T. (1991). Io reale [The real ego]. In Atti del congresso Italiano di analisi transazionale, A.T. teorica e applicata: Stato dell’arte (pp. 93–112). Rome, Italy: Associazione Italiana di Analisi Transazionale and Societa` Italiana di Metodologie Psicoterapeutiche ed Analisi Transazionale.
11. Romanini, M. T. (1996). Bambino: Stadio dell’io e stato dell’io [The child: Ego stage and ego state]. Rivista Italiana di Analisi Transazionale e Metodologie Psicoterapeutiche, XVI, 31, 7–24.
12.  
13. Romanini, M. T. (1997a). Analisi transazionale con I bambini [Transactional analysis with children). Quaderni del Centro di Psicologia e AT, 20-21, 13–34.

de Ancuța Coman, Anca Tiurean

Prin acest articol ne dorim să vă invităm la reflecție despre lucrul cu obezitatea și tulburările alimentare. Punem accent pe integrarea minții și corpului, deoarece ele tind să fie disociate și adesea în conflict în astfel de situații. Ne gândim, de asemenea, că din moment ce corpurile oamenilor înmagazinează memoria lor senzorială, este foarte probabil ca o parte semnificativă a psihoterapiei să nu fie realizabilă prin dialog, ci prin acțiuni sau comportamente cu încărcătură simbolic-experiențială. Lucrul corporal facilitează multe răspunsuri la întrebări care îi frământă pe oameni, dar aduc la suprafață și vulnerabilități din sfera imaginii de sine, a conduitei interpersonale și a poziției în scenariul individual de viață, motiv pentru care este necesar să le abordăm cu multă grijă și blândețe și să gestionăm optim riscul activării unor experiențe traumatice mult prea devreme în procesul terapeutic, când persoana încă nu este suficient de stabilă ori de echipată cu resurse pentru a le face față într-un mod sănătos. 

Scrierea acestui articol a pornit de la o serie de evenimente organizate de Ancuța Coman sub titlul „Acasă în corpul meu” - un proiect pe care ea l-a dezvoltat în urma lucrului din cabinet alături de persoanele care consideră că au kilograme în plus și că acest lucru reprezintă o problemă semnificativă în viața lor. În timpul procesului terapeutic, Ancuța a putut observa dificultatea acestora de a povesti despre propriul corp, de a-l privi, de a-l percepe și de a-l accepta. Remarcând cât de dificil este pentru aceste persoane să treacă prin fața oglinzii, Ancuța și-a dat seama că este nevoie ca, înainte de orice altceva, să ne axăm pe reconectarea cu propriul corp, pe explorarea emoțiilor care sunt stocate acolo și a amintirilor traumatice, care au fost dificil de procesat și care acum împovărează. Anca Tiurean se alătură scrierii acestui articol din dorința de colaborare colegială și intervizare, având în vedere preocupările comune față de delicatețea și tactul cu care este nevoie să abordăm chestiunile legate de o temă cu impact emoțional puternic, pe care o considerăm în primul rând sistemică și socială, iar în al doilea rând personală, individuală: greutatea corporală, un subcapitol al politicilor referitoare la corp alături de sexualitate, gen, rasă și etică reproductivă. 

Noțiunea de politici referitoare la corp este de sorginte filosofică feministă și se referă la practicile prin care o societate se luptă cu individul pentru controlul asupra corpului acestuia. Filosoful Michel Foucault evidenția în opera sa diversele mecanisme (disciplină, discurs, ideologie, proceduri, obișnuințe în relații, etc) prin care oamenii ajung să își formeze concepțiile despre cine ar trebui să fie ei ca să fie conformi cu ordinea politică și socială existentă în mediul lor de viață și, astfel, să evite diferite forme de pedeapsă, marginalizare sau pierdere de beneficii. Aceste mecanisme sunt introiectate și oamenii ajung să se autosuprime și chiar să se urască pe ei înșiși dorind nimic mai mult decât să fie lăsați în pace sau să simtă că și ei aparțin de cei OK, de cei normali, de cei demni de iubire, de cei cu drepturi. Ei pierd contactul cu cine sunt ei, în efortul de a atinge țelul intitulat cum ar trebui să fiu.

Când spunem „kilograme în plus” implicit ne punem întrebarea „în plus față de ce?”, remarcând cum se poziționează oamenii și cum descriu problema cu care se confruntă. În general, acest în plus este raportat la normele sociale generale, cele speciale de referință pentru un anumit om (de exemplu, așteptările propriilor părinți, ale prietenilor, ale cunoscuților sau ale partenerului de viață etc) și consecințele asupra psihicului ale faptului de a avea corpul acesta așa cum este și nu un altul.

Oamenii cu kilograme în plus se confruntă cu blamare, sfaturi nedorite, comentarii moralizatoare, respingere, ezitarea de a se alătura unor evenimente sociale la care ar dori să participe, sentimente de neputință, sentimentul că sunt prizonieri și nu stăpâni ai propriului corp sau psihic. Uneori sunt luați ca exemplu negativ („să nu ajungem și noi așa”), iar alteori priviți cu milă, ceea ce le întărește ideea că ceva nu este în regulă cu ei. Uneori mila și compasiunea se confundă. Spre deosebire de milă, compasiunea conține respect pentru om exact așa cum este. Mai conține recunoașterea valorii persoanei (ceea ce în AT se numește a fi OK) și recunoașterea suferinței pe care o trăiește persoana cu kilograme „în plus” (ceea ce perspectiva relațională AT numește satisfacerea nevoilor de validare și acceptare).

Corpul supraponderal poate să dezvăluie o defensă masochistă (W. Reich, 1972), un impas de gradul trei (Cornell & Landaiche, 2017), o tulburare a sinelui (Kohut, 1978), o decizie de supraviețuire (Griffin, 1985), iar lista nu se oprește aici. Subiectul kilogramelor în plus este unul amplu, stârnește diverse tipuri de reacții și jocuri psihologice. În prezent sunt multe mișcări care merg pe ideea acceptării corporale indiferent de numărul de kilograme, riscând să desconsidere probleme importante și opțiuni viabile pentru o mulțime de persoane care ar putea, cu sprijin adecvat, să se înțeleagă, să se vindece și să atingă o greutate optimă pentru ele. Pe de altă parte, rețelele sociale vin cu reacții de dispreț care afectează stima de sine, modifică mult percepția despre imaginea corporală și înrăutățește relația oamenilor cu propriul corp. Acest fenomen îngreunează discuția despre corp (uneori devine chiar tabu din teama de a răni sau de a fi rănit) și desconsideră demnitatea și biodiversitatea umană. Suntem, așadar, în fața unei linii fine între o acceptare a kilogramelor în plus (care adesea nu e o reală acceptare, ci un paravan pentru multă durere, resemnare și protest), respectiv o deconectare față de propriul corp și de nevoile proprii, prin supunerea la tot felul de diete prohibitive și practici autoabuzive cu scopul de a intra în standardele ce reies din rețelele sociale. 

Imaginea de sine este o componentă importantă a sănătății emoționale. Modul în care oamenii se percep pe ei înșiși este de cele mai multe ori motorul care conduce spre anumite comportamente, atitudini și viziuni asupra lumii. Relația cu propriul corp este una cât se poate de personală, de intimă, dar și una greu de articulat pentru că felul în care oamenii se comportă cu ei înșiși este de cele mai multe ori o copie a modului în care au fost tratați de ceilalți cu precădere în prima parte a vieții lor și e adesea tributar misiunii scenariale de a evita cu orice preț a mai fi răniți în felul acela copleșitor din trecut. Dacă omul acompaniat adecvat în gestionarea presiunilor sociale reușește într-o bună măsură să se îngrijească de sine, având introiecte funcționale de Părinte Grijuliu și Părinte Normativ, omul traumatizat și marginalizat resimte impasul între a fi el însuși cel ce se auto-presează și a fi cel ce îndură presiunea respectivă. Inspirați de Foucault, putem vedea acest fenomen ca pe o alianță între Copilul Adaptat și societatea care-i solicită să-și schimbe corpul, ca bilet de acces în sânul ei sau ca o garanție de protecție față de a fi abuzat.

Multe dintre cei ce apelează la psihoterapie pentru sprijin în pierderea kilogramelor în plus caută de fapt modalități de gestionare a propriilor emoții și reacții, spațiu relațional de siguranță în care să își mărturisească neputințele, eșecurile și aspirațiile, precum și tehnici de liniștire a comportamentelor alimentare compulsive apărute în legătură cu trăirile greu de conținut.
    Principalele patru categorii de solicitări întâlnite includ: 

1. Dorința de a simți o stare de bine în propriul corp - o stare de a fi liniștit, care le lipsește momentan sau pe care nu au simțit-o niciodată. O astfel de solicitare arată faptul că persoana are un nivel de contact cu propriul corp și cu propriile emoții, este relativ obișnuită cu introspecția și putem discuta deschis despre majoritatea chestiunilor ce țin de corporalitate.

2. Un alt tip de solicitări sunt cele indirecte. Persoana vine cu un simptom pe care dorește să îl elimine: atacuri de panică, accese de furie pe ceilalți, depresie, izolare socială etc. Lipsa de conectare cu propriul corp încă nu este suficient de vizibilă, așa că, pentru a începe lucrul corporal, ghidăm treptat atenția la aspectul senzorial al trăirilor, localizarea acestora în corp, înțelegerea a ceea ce ele indică și exersarea cu câteva metode simple de liniștire intenționată, manifestând forme sănătoase de Părinte Grijuliu. Astfel corpul ca entitate dobândește o formă conștientizată, se stabilește o relație de comunicare cu propriul corp și treptat, clientul remarcă familiaritatea felului în care are tendința să se comporte cu sine. După această etapă de conștientizare, persoana este în stare să introducă schimbări liber asumate în relația cu propriul corp și cu alte părți ale sinelui aflate în impas. 

3. O a treia categorie de solicitări le cuprinde pe cele focusate: „Am venit pentru că am înțeles că dumneavoastră mă puteți ajuta să slăbesc”. O astfel de solicitare indică un nivel de reprimare emoțională și totodată o posibilă rezistență la schimbare. Când un om vrea să sară direct la rezultat, cere soluții și instrumente, e gata să le testeze și are mari așteptări ca ele să funcționeze. Când nu le oferi sau le-a încercat deja, se deznădăjduiește, pornește un joc de „Da, dar”, motiv pentru care este util să pornim de la un contract de explorare a problemelor și contractarea unor obiective realiste într-un parcurs de tratament care adresează alte zone relevante vindecării. În fundalul așteptărilor de succes este adesea o neîncredere că el ar fi realmente posibil.

4. Există și persoane care ne spun explicit că nu doresc să discute despre chestiunea kilogramelor, că sunt „aici pentru altceva” (de pildă pentru a gestiona mai bine problemele pe care le au cu oamenii) și că subiectul greutății corporale este sensibil, expirat, plin de durere, imposibil de schimbat și dăunător să mai persiste asupra lui. Tipul acesta de vehemență apare la capătul unei îndelungate lupte pe care persoana a dus-o cu sine și cu societatea pe tema greutății corporale încât nu i-a mai rămas decât protestul, resemnarea, disocierea de propriul corp și refugierea în partea din sine pe care ceilalți o pot aprecia (inteligența, generozitatea, hărnicia, vehemența, etc.).

Oricum ar suna solicitarea, de fiecare dată încercăm să aducem structură și realism în definirea obiectivelor inițiale. Atât acestea, cât și modul de a le co-crea reprezintă o parte importantă din fundamentarea relației terapeutice. Adesea ne dăm seama împreună cu clientul că tema kilogramelor nu este tema principală, ci disocierea minte-corp, impasul, istoricul traumatic și nevoia de redobândire a contactului și bunei relații cu sine.
Într-un număr al Transactional Analysis Journal din 1998, Kathy Leach a scris despre tulburările de alimentație ca fiind forme de gestionare a unor sentimente insuportabil de dureroase de dezintegrare și gol interior. Prin urmare, pierderea în greutate poate să fie simultan pentru o parte a eului o dorință sau o țintă, în timp ce pentru altă parte a eului să reprezinte o amenințare. Majoritatea dietelor (asociate cu deprivare) și tratamentelor care se axează pe eliminarea simptomului (kilogramele în plus) eșuează tocmai pentru că nu adresează simptomul ca pe un mecanism de supraviețuire sau ca pe o decizie timpurie cu privire la a fi în siguranță. În plus, ele întrețin în mod subtil ideea că poți fi OK doar dacă slăbești. La astfel de condiționări culturale și mesaje  parentale de tip „nu fii așa cum ești”, Copilul Rebel poate lua decizia de a mânca sau de a se îngrășa în semn de protest, în timp ce Copilul Liber este exclus din funcția de reglator intern, persoana pierzând o importantă componentă a motivației sale. Leach propune o abordare care integrează toate stările Eului: Părintele Grijuliu este chemat să se implice în grija față de propriul corp, Copilul Liber este învățat să distingă și să comunice senzațiile corporale precum foamea, pofta, stresul emoțional, etc., precum și să ghideze modurile plăcute în care sarcinile de auto-îngrijire ar trebui să fie desfășurate pentru a le putea menține cu ușurință pe termen lung. 

Intervențiile ce vizează dobândirea autonomiei și responsabilității personale pentru propriile nevoi de hrană, stimulare și calmare ne dezvăluie adesea reacții de opoziție. Când persoana aude permisiunea de a mânca ce vrea, cât vrea, când vrea, începem să observăm îndoielile Părintelui Critic, întețirea Copilului Rebel care se simte brusc sprijinit împotriva Părintelui Critic, stângăcia Copilului Liber care n-a avut șansa să încerce și să învețe despre diferența între ce vrea și ce are nevoie etc. Pentru a sprijini autocunoașterea mai de profunzime, Ancuța Coman a propus clienților ei să țină un jurnal alimentar, în care să noteze nu doar ce au mâncat și când și cât, dar și cum s-au simțit chiar înainte de a mânca și după, cum au dormit și cât, ce au făcut pentru ei înșiși sau împotriva lor în fiecare zi și în ce măsură s-au mișcat, cu efort, cu plăcere, cu lehamite sau mai deloc. Efectul cel mai important al unui astfel de jurnal este că persoana devine conștientă de tiparele ei comportamentale, de corelații interesante între aceste variabile din viața cotidiană și de felul în care greutatea fluctuează în funcție de acestea. Prin urmare, cu mici schimbări liber alese și implementate de la o săptămână la alta în oricare dintre variabile, întregul sistem începe să se schimbe vizibil și persoana să simtă un pic de putere asupra sa ori un pic mai multă cooperare din partea propriului organism. Înainte de a mânca, persoana stă puțin și ia contact cu ceea ce simte, este rugată să identifice și să adreseze nevoile emoționale înainte de cele alimentare, iar apoi să aleagă dacă, ce și cât mănâncă la momentul respectiv. Ca exemplu de experiență personală (Anca) pot spune că pe această cale am conștientizat multe mesaje inconștiente cu care m-am îndemnat de-a lungul vieții, cum ar fi stimulentul de a consuma ceva nepotrivit cu nevoia proprie, dar care reprezenta o plăcere momentană de scurtă durată și cu efecte adverse pe termen lung: „M-am chinuit toată ziua, acum vreau și eu o mică bucurie”. Imediat ce mi-am dat seama de faptul că mă recompensez pentru chinuri cu ceva ce tot chin va produce pe termen lung (vinovăție, îmbolnăvire), m-am oprit de teamă, dar și dintr-un sentiment de profundă compasiune față de mine însămi, hotărând că pentru fiecare zi în care voi alege să nu mă chinui, mă voi recompensa cu ceva bun și mai puțin riscant”. Din acel moment am integrat în viața mea mâncare hrănitoare și totodată gustoasă, la ore adecvate posibilităților, nevoilor și preferințelor mele, în companie plăcută (ori a mea, ori a altora). Mi-am mai dat permisiunea de a dormi, de a-mi oferi timp liber petrecut într-un mod plăcut și de a-mi oferi și mie (Copilului Liber) șansa să mă pronunț la luarea unei decizii despre a depune un anumit efort, m-am iertat pentru un exces, fără a mă salva de consecința că urmează o restrângere pentru echilibru și mi-am dat voie să mănânc orice, dar într-o cantitate mai mică și savurând. Am scăzut aproximativ 10 kg de-a lungul unui an în care nu m-am chinuit deloc să fac asta, ci m-am simțit mai liberă ca niciodată să fac ce aleg, ce îmi place și ce îmi trebuie.

Acesta este unul dintre felurile în care noi ca terapeuți privim în interiorul nostru, nu doar la ședință, în contratransfer, ci acasă la noi, în propriile nevoi și pase inconștiente. A face trecerea de la specialist la omul care privește în interior este o experiență transformatoare. Tocmai de aceea, este foarte important să fim la rândul nostru însoțiți. Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să fim sinceri cu noi în procesul în care suntem invitați să fim specialiști, să fim cei care conținem: Cât de confortabil este pentru mine să mă conectez la corpul meu și la trăirile pe care le simt în și cu ajutorul lui? Cât de confortabil mă simt eu în corpul meu? Ce mesaje dau eu însămi mai departe din sfera politicilor sociale despre corp? Cât de confortabil este pentru mine să lucrez cu corporalitatea? Sunt în stare să duc emoția și ideea de-a fi greșit față de clientul meu? Mă asemăn la ceva cu clienta mea? 

Sunt momente în care se întâmplă să trecem prin situații similare cu ale clienților noștri: un disconfort de a fi în propriul corp, anumite trăiri sau somatizări, câteva kilograme în plus etc. Acestea sunt probabil și momentele în care avem cea mai mare nevoie să descifrăm ce se întâmplă. Oare aspectul fizic al psihoterapeutului cum influențează procesul terapeutic cu persoanele care doresc să slăbească? Lucrând  cu partea de corporalitate, atingem probabil cele mai sensibile corzi ale unei persoane. Tocmai de aceea e necesar să avem blândețe, răbdare, să oferim spațiu de manifestare, să conținem și să structurăm. Lucrând cu partea aceasta suntem cel mai aproape de esența ființei din fața noastră. Corpul este the keeper, cel care păstrează înglobate experiențele noastre încă din perioada intrauterină, încă de când nu știam nimic despre lume, nu știam să mergem sau să vorbim. Corpul are răspunsuri și înțelepciune proprie, iar dacă stăm cu el într-un mod sănătos, vom învăța să le ascultăm. 

Bibliografie recomandată

• Burgo, J. (2020) Rușinea, Editura Trei

• Cornell, W.F. & Landaiche, L.M. III (2006) Impasse and Intimacy: Applying Berne's Concept of Script Protocol, Transactional Analysis Journal, 36:3, 196-213

• De Thierry, B. (2020). Rușinea la copii, Editura Trei 

• Eagleman, D. (2018) Creierul, povestea noastră, Editura Humanitas

• Griffin, S. (1985). Eating Issues and Fat Issues. Transactional Analysis Journal, 15(1), 30–36.

• Leach, K. (1998). Treatment Considerations for Female Overeating and Obesity Using a Transactional Analysis Framework. Transactional Analysis Journal, 28(3), 216–223.

• Mate, G. (2019) When the body says no, Ebury Publishing

• Mate, G. (2019). Pe tărâmul fantomelor înfometate, Editura Herald

• Rotshchild, B. (2020) Corpul își amintește, Editura Herald

• Ruppert, F & Banzhaf, H. (2018). Corpul meu, trauma mea, eul meu; Ed.Trei

• Stefanie Stahl (2019) Vindecarea copilului interior, Editura Trei

• Van der Kolk, B. (2015) The Body Keeps The Score - Brain, Mind and Body in The Healing of Trauma. Penguin Books

de Alexandra Gruicin

„Întreabă psihoterapeutul” este o inițiativă de promovare a sănătății mentale la Festivalul PLAI din Timișoara. Anul acesta am fost eu cea invitată să reprezint comunitatea de psihoterapeuți în dialogul cu festivalierii curioși. A fost un moment bun pentru a reflecta la traseul meu profesional de până aici, cu ce credințe și așteptări am plecat la drum, scopul psihoterapiei și instrumentele care ne ajută în această profesie. Mi-am propus să ofer consiliere și recomandări persoanelor interesate de servicii psihologice. Timp de câteva ore, am fost #psihoterapeutvoluntar.

Doresc să vă împărtășesc câteva dintre reflecțiile mele din cele două zile de festival, din Casa Sârbească de pe deal, alături de o studentă la Psihologie, un fost client, o clientă actuală, un tată a doi băieți și o clientă ocazională:

1. Poți face  psihoterapie și singur, citind cărți, vizionând filme sau piese de teatru?

La nivelul gândirii, am dezbătut cum ne ajută filosofia, ideile vechilor greci, modalitățile prin care neuro-cercetătorii modelează creierul și mintea umană. Și ne-am întrebat cum se produce schimbarea reală, dar mai ales cum se menține ea. Am schimbat titluri și autori, filme, citate, sfaturi, numere de telefon și am plecat la concert. Oare câți dintre ei vor face apelul către logopedul, consilierul de carieră și psihoterapeuții recomandați? Dar schimbarea pe care și-o doresc? 

2. Este canapeaua piesa de rezistență în cabinetul de psihoterapie?

Casa de pe deal este o casă tradițională, ceva mai puțin ticsită decât a bunicii mele, însă la fel de răcoroasă. Să oferi consultații pe holul de la intrare al casei țărănești dintr-o curte plină cu artizani talentați și tentații distractive nu e tocmai ideal. Am aflat acum că tot ce era nevoie pentru a purta conversații profunde și autentice era o oază formată din spațiu și timp delimitate de lumea de afară. Fotoliile, canapelele, ceainicul și opera de artă de pe perete sunt opționale.

3. „Practicarea psihoterapiei individuale este o meserie singuratică”?

Aceasta este o credință pe care am dezvoltat-o ca student la Psihologie, explorând posibilitățile de carieră. Au urmat 8 ani de profesare în domeniul Resurselor Umane, al dezvoltării organizaționale și consultanței - mi s-a părut cel mai sigur mod în care să nu lucrez de unul singur, să am o echipă, eventual posibilități de avansare pe scara ierarhică și conducerea echipelor spre performanță. Și au fost câțiva ani plini de satisfacții profesionale, în care am descoperit cât de mulți psihologi aleg acest traseu. I-am găsit acolo și pe actualii mei colegi din grupul de intervizare pentru munca de psihoterapie, care funcționează fără lider de peste 2 ani. Și așa am descoperit că nu trebuie să lucrez singură în cabinet și că am opțiunea de a-mi construi o comunitate de sprijin. Colegii de la formare, trainerii, supervizorii, facilitatorii de la conferințe și workshop-uri – toți păreau la fel de interesați ca și mine de a colabora pentru dezvoltarea personală și a profesiei. Apoi m-am alăturat unui grup și mai mare de suport, cum nu mă așteptam să existe – un grup pe Facebook, foarte eficient moderat și îngrijit, unde am descoperit nu doar resurse, ci și alternative, sfaturi, conexiune, chiar intimitate. Astăzi lucrez ca psihoterapeut în cabinetul individual de psihologie și ca trainer și consultant în organizații. Fac parte din două grupuri de supervizare și un grup de intervizare de peste 2 ani, colaborez cu patru supervizori și cu zeci de colegi psihoterapeuți. Nu sunt deloc singur în cabinetul meu individual de psihologie!
Această întâlnire cu publicul a însemnat mai mult decât promovarea serviciilor de psihologie. Am avut ocazia să împărtășesc emoții și idei cu persoane mai mult sau mai puțin sceptice despre rolul psihoterapiei în sănătatea mentală, să descopăr nevoile din teren și să contribui la o imagine actuală a comunității de psihoterapeuți. Pe de altă parte, mediul neconvențional în care am interacționat a facilitat genul de discuții „ca între prieteni” despre „cum și unde să cer ajutor”. Oare ce efect ar avea asupra profesiei noastre dacă am ieși mai des din cabinet și am îndrăzni mai mult să vorbim cu oamenii acolo unde se simt ei bine?

Dragi colegi,

Vă invităm cu bucurie la a XV-a ediție a Conferinței Naționale de Analiză Tranzacțională, cu tema „De la fragmentare la integrare – cum să fim împreună”, care va avea loc la București în perioada 29-30 octombrie 2021, la RIN Grand Hotel.

Va fi organizată şi o preconferință, un curs AT 101, între 28-29 octombrie 2021, susținut de Karina Heilligers, PTSTA-P.

Pentru informații despre programul conferinței, descrierea workshop-urilor si inscriere, vă rugăm accesați acest link. 

Vă așteptăm!

Mulțumim că dați mai departe celor interesați informațiile despre conferință și preconferință!

de Diana Deaconu, Anca Tiurean, Amalia Gabor și Miruna Jovin

Echipa editorială vă lansează cu drag invitația de a vă alătura procesului de realizare a newsletter-ului. Acesta apare de 4 ori pe an și ne dorim să cuprindă materiale de interes pentru comunitatea noastră profesională: articole tematice despre cum înțelegem și aplicăm diverse concepte și principii AT, articole care anunță evenimente AT viitoare sau redau o parte din conținuturile și atmosfera unor evenimente AT trecute, recenzii de cărți, articole pe tematici de interes pentru psihoterapeuți și/sau colegi din celelalte domenii AT, resurse utile pentru clienți și interviuri semistructurate. Prin toate acestea intenționăm să creăm legături semnificative între membrii comunității noastre, să invităm colegi din alte formări să ia contact cu AT-ul și să oferim ceva, cu responsabilitate profesională, societății actuale în care trăim.

Noi, co-editorii, avem sarcini plăcute și simple: scriem materiale individual și în parteneriat cu alții, procurăm materiale scrise de la colegi, revizuim și îmbunătățim textele, discutăm înainte de fiecare număr despre ceea ce ar fi interesant și posibil să publicăm la momentul istoric respectiv, punem la cale strategii de realizare a unor articole care să fie citite cu nesaț și nu doar trecute cu privirea în viteză, reflectăm împreună la ideile din articole și legăm coerent temele într-un editorial. Așadar, dacă scrieți sau dacă vă place să colaborați la scris cu alții, trimiteți-ne un mesaj pe adresa redacției: newsletter@arat.ro. Ne vom bucura tare de membri noi în echipa noastră!