de Diana Deaconu

Pe măsură ce pregăteam materialele din acest număr de newsletter și începeam să mă gândesc la scrierea editorialului, îmi veneau în minte experiențe trăite în diferite momente sau etape de viață care au reverberat într-un mod foarte personal, atingând ceva legat de filonul identității. Uneori, ele s-au simțit ca un proces de schimbare a pielii, așa cum fac reptilele care elimină pielea cea veche și generează un strat nou, trecând astfel printr-un proces ce facilitează creșterea și eliminarea organismelor parazitare. Alteori, au fost ca o furtună stârnită subit în urma căreia m-am trezit într-o cu totul altă parte decât cea pe care o recunoșteam drept familiară; un pic cam ca și Dorothy care este purtată de tornadă departe de Kansas și de acasă, într-un ținut nou prin care este nevoită să se orienteze pentru a-și găsi drumul înapoi. Fie că a fost vorba despre etape firești de creștere, fie că s-au întâmplat într-un context mai degrabă perturbator, aceste momente de schimbare a identității au venit cu trăiri profunde, cu înțelegeri, cu pierderi și cu descoperiri importante. 

În forme diferite, multe dintre articolele acestui număr abordează subiecte care au legătură cu astfel de frământări și provocări existențiale. 

Primul material, scris de Ovidiu Platon, prezintă câteva elemente semnificative despre identitatea autistă, completând seria de articole pe tema autismului publicate în numerele anterioare. Sunt puse în evidență mecanisme prin care aceasta este uneori mascată, precum și moduri prin care, din rolul de psihoterapeuți, putem sprijini asumarea ei în direcția autonomiei personale.

Articolul Alinei Comendant adresează dezvoltarea autosusținerii sinelui la copii, contextul fiind acela al construirii identității într-o etapă importantă din copilărie, și anume aceea a primilor ani de școală.

În acest număr veți putea citi două eseuri de la studenți aflați în formare în Analiză Tranzacțională. Emilia Balica și Roxana Radacovici ne descriu câte ceva despre experiența lor de a deveni psihologi, respectiv analiști tranzacționali, și despre cum se împletește acest demers cu arhitectura identității lor profesionale.

Cristina Pop aduce în prim-plan lectura cărții lui Francis Fukuyama, „Identitate. Nevoia de demnitate și politica resentimentului”. Cristina pornește de la conținutul cărții și formulează dileme personale, întrebări interesante care leagă identitatea personală de sfera socialului și politicului, generând astfel un context valoros de reflecție.

Aflăm, de asemenea, în acest număr despre conferința ARAT de anul acesta, care, înainte de a ajunge să se înfăptuiască în octombrie și să aibă un contur identitar bine delimitat, a trecut printr-un travaliu de organizare susținut de o echipă dedicată, harnică și creativă. Despre munca depusă de colegii noștri în vederea desfășurării conferinței ne povestește Anca Tiurean.

Nu în ultimul rând, puteți descoperi informații despre un proiect demarat de Ioana Pîrvu și Marina Brunke care și-au propus să folosească instrumentele Analizei Tranzacționale în susținerea provocărilor cu care se întâlnesc specialiști din alte profesii. Ioana și Marina ne împărtășesc despre experiența lor de a fi organizat cursuri de comunicare create anume pentru a facilita relația medic-pacient.

Sperăm ca materialele pe care le veți parcurge în acest număr să trezească gânduri, imagini sau alte trăiri relevante pentru voi care să aducă nuanțe noi în propriile „întâlniri” pe care le-ați putea avea cu întrebări sau dileme despre identitate, amprenta personală și locul în lume.  

Ovidiu Platon - Persoană autistă, psihoterapeut în formare în Analiză Tranzacțională și președinte al Asociației suntAutist - Autismul explicat de autiști

Mascarea autistă, libertate în cușca de script-uri

Iată o realitate dură - există rate crescute de afecțiuni ale sănătății mintale, cum ar fi depresia și anxietatea, în rândul persoanelor autiste (Cage & Troxell-Whitmann, 2019; Lever & Geurts, 2016). Există, de asemenea, o predispoziție mai mare la suicid în rândul populației autiste în comparație cu publicul general, 66% dintre autiști având în vedere sinucidul, comparativ cu 17% din populația generală (Cassidy, Bradley & Robinson, et al., 2014; Segers, 2014; Zahid & Upthegrove, 2017).

Mai mult, persoanele autiste care raportează că se implică sau au mai multe "trăsături autiste", adică comportamente precum fluturarea mâinilor, legănarea și alte trăsături stereotipice ale spectrului autist, așa cum sunt definite de instrumentele de măsură clinice (de exemplu, ADOS și The Autism Quotient ), prezintă un risc mai mare de probleme de sănătate mintală și suicid (Pelton & Cassidy, 2017; Takara & Condo, 2014).

Cu toate acestea, este, de asemenea, adevărat că persoanele autiste care se angajează în mascarea sau camuflarea autismului lor, adică ascunderea sau suprimarea acestor trăsături autiste, prezintă, ȘI ELE, un risc mai mare pentru aceste afecțiuni și suicidalitate, dincolo de alți predictori, cum ar fi locul de muncă și identitatea de gen - sau sexul atribuit la naștere, în unele cercetări (Cassidy et al., 2018).

În plus față de aceste constatări, este bine documentat faptul că societatea nu sprijină adesea diferențele și neurodivergența autismului. Ceea ce este împotriva normei este, adesea, condamnat în societatea noastră. Nu este surprinzător, prin urmare, că multe persoane autiste ajung să folosească modalități de a se amesteca și de a se camufla în încercarea de a putea trece drept neurotipice și de a se "integra".

Acest lucru poate fi impus autiștilor. De fapt, este adesea învățat sau forțat prin abordări educaționale comportamentale foarte comune și tradiționale, care promovează conformitatea și conformismul și stingerea "comportamentelor autiste". Cu toate acestea, persoanele autiste pot dobândi în mod natural astfel de abilități, deoarece poate fi învățate prin observarea interacțiunilor dintre colegii neurotipici sau din surse media. În mod colectiv, aceste seturi de tehnici, strategii și procese de ascundere sau suprimare a modului natural autist de a fi al cuiva sunt denumite mascare.

Mascarea poate include:

• Reprimarea răspunsurilor naturale la experiențele emoționale și la stările de excitare energetică, cum ar fi fluturatul mâinilor, legănatul, ecolalia și orice altă activitate de autoreglare

• Imitarea comportamentelor și modalităților celorlalți (de exemplu, mimetismul social)

• Observarea, memorarea și redarea unor scenarii sociale și a limbajului corporal non-verbal (din interacțiunile dintre diverse persoane, precum și de la televizor, filme, lectură și alte surse)

• Participarea la activități și conversații care nu prezintă interes, dar despre care se știe că sunt preferate printre colegii de vârstă similară

• Ascunderea sau minimizarea intereselor și pasiunilor proprii

• Cercetarea culturii populare pentru a putea contribui la conversații

• Rezistența la propriile nevoi și preferințe

• A te baza pe ceilalți pentru a vorbi și a lua decizii în cadrul unui grup

• A face aceleași lucruri precum ceilalți membri ai unui grup, pentru a nu ieși în evidență

• Încercarea de a controla toate aspectele unei situații sociale pentru a crea un sentiment mai mare de predictibilitate

• ...și multe, multe alte strategii, tactici și procese

Poate cel mai important aspecte este că mascarea nu este aproape niciodată doar una sau câteva dintre aceste strategii și nu este o activitate rară sau puțin frecventă. Mascarea constă în utilizarea oricărei dintre strategii sau a tuturor strategiilor și în urmărirea momentului și a modului în care să le folosești în mod eficient. Este o stare de vigilență continuă pentru a înăbuși ceea ce este natural și a pune în aplicare, în schimb, ceea ce se știe că este conform normei.

Mascarea înseamnă să știi exact ce trebuie să faci (norme) și ce nu trebuie să faci (a nu fi tu însuți, autentic), dar să nu ai nicio înclinație naturală către ceea ce ar trebui făcut și să nu înțelegi de ce se fac aceste acțiuni, de ce sunt considerate normale și de ce există astfel de ramificații sociale pentru nerespectarea lor.

Pentru mulți autiști, masca rămâne pe față tot timpul sau în cea mai mare parte a timpului și s-a constatat că este o experiență foarte comună pentru persoanele autiste (Bargiela et al., 2016; Hull et al., 2017) . În timp ce aproximativ 90% dintre persoanele autiste au raportat că au mascat sau camuflat trăsături autiste, s-a constatat că cei care s-au identificat ca fiind de sex feminin se angajează în mascare mai frecvent, zilnic și pentru durate mai lungi pe parcursul vieții lor (Cassidy et al., 2018).

Motivele oferite de persoanele autiste pentru mascare sunt variate și diverse. Într-un studiu calitativ, tinerii autiști adulți au oferit peste 20 de motive diferite pentru mascare, inclusiv faptul că este ceea ce trebuie să facă pentru a fi luați în serios, pentru a avea performanțe bune la locul de muncă, pentru a reduce stângăcia, pentru a se putea înțelege cu colegii, pentru a se integra, pentru a obține un loc de muncă, pentru a-și face prieteni și pentru a părea responsabili (Cage & Troxell-Whitman, 2019).

Multe dintre aceste rezultate - de exemplu, obținerea unui loc de muncă, stabilirea de prietenii sau faptul de a fi luat în serios - ar putea fi considerate pozitive și utile pentru creșterea calității vieții, iar multe dintre ele sunt foarte dorite de persoanele autiste. Mai mult, unele persoane autiste sunt atât de pricepute în a masca și a trece drept neurotipice, încât sunt "ratate" în ceea ce privește primirea unui diagnostic de autism. Aceștia pot să navigheze întreaga viață sau o mare parte din ea fără un diagnostic, în timp ce toată lumea din jurul lor poate crede că se simt complet bine sau chiar evoluează.

Există multe relatări despre persoane autiste foarte pricepute la mascare, considerate „elevi model” de către profesori, sau amuzante, spirituale și carismatice de către colegii lor - deci, este mascarea un lucru bun?

A fi capabil să „treci” drept neurotipic nu este un lucru pozitiv

După cum s-a descris mai sus, prezentarea unor „trăsături autiste” stereotipice este legată de o sănătate mintală mai precară și de un risc crescut de suicid, deci există o parte pozitivă a suprimării acestor trăsături și a mascării? Răspunsul scurt este: NU. Deși este nevoie de mult mai multe cercetări, și în special de cercetări care să includă cercetători autiști și contribuții din partea comunității autiste, ceea ce știm este că mascarea are un cost foarte ridicat, în ciuda faptului că ajută persoana respectivă să se descurce în timpul zilei fără să atragă atenția.

De exemplu mascarea și reprimarea comportamentelor autiste sunt asociate cu:

• Rate mai mari de simptome și afecțiuni de sănătate mintală

• Depresie (Stewart et al., 2006)

• Anxietate (Gillott & Standen, 2007)

• Anxietate socială (Maddox & White, 2015)

• Simptome de stres post-traumatic raportate mai frecvent (Kupferstein, 2018)

• Stresul aferent poate contribui la o durată medie de viață mai scurtă în rândul autiștilor (American Journal of Public Health, 2017)

• Ideații suicidare mai frecvente (Cassidy et al., 2014)

• Rate mai mari de sinucidere (Hirvikoski et al., 2016)

• Predictor de diagnosticare greșită sau de ratare a diagnosticului (Lai, 2015)

• Burnout-ul autist - adică oboseala extremă și incapacitatea de a funcționa, care au fost raportate după perioade prelungite de mascare a trăsăturilor autiste (Autistic Women & Nonbinary Network, 2018)

• Viol răspândit în cadrul femeilor autiste (Autistic Women & Nonbinary Network, 2018)

De ce această legătură? Care sunt legăturile dintre mascare și simptomele de sănătate mintală?

Cercetările lipsesc în prezent în ceea ce privește DE CE există această conexiune, dar, în mod anecdotic, comunitatea autistă a împărtășit multe informații personale și puternice despre aceasta.

Mascarea nu este naturală. Este forțată de contextul social și de lipsa de înțelegere a stării naturale autiste. Pentru mine, mascarea este ca și cum ai juca tot timpul un spectacol fără să știi că ești un protagonist ori că ești în spectacol, dacă spectacolul se joacă într-o limbă străină, iar locul și decorul se schimbă în mod constant, fără avertisment, iar publicul este ostil și, indiferent ce faci, întotdeauna pare că ceilalți actori și actrițe distribuiți în spectacol sunt naturali și te așteaptă... poate că este replica ta? Poate că ar trebui să ieși din scenă prin stânga? Poate că acest moment de tăcere este, pur și simplu, scris în scenariu?

Și nu știi niciodată cum a fost evaluată sau primită prestația ta, cu excepția faptului că ți se cere în continuare să joci acest rol. Este vorba de a face lucruri pe care știi că ar trebui să le faci pentru că le-ai văzut făcute de mai multe ori în situația X, atâta timp cât persoana Y spune Z și A, B sau C. Este un scenariu lung și obositor, pe care nu-l înțelegi deloc, și este complicat și mai mult de faptul că aproape niciuna dintre replicile sau acțiunile din scenariu nu sunt răspunsuri naturale pentru tine sau ceea ce ai fi prezis pe baza a ceea ce vezi și a modului în care interpretezi lumea.

Acest act necesită o vigilență, un control și un efort constant și nu este doar obositor, ci și extrem de dăunător. Este dăunător din punct de vedere fizic, mental și emoțional. Te epuizează și îți secătuiește energia și resursele cognitive; te face să te simți slab fizic și epuizat; și îți întărește ideea că nu poți fi tu însuți, că modalitățile tale naturale nu sunt acceptabile și că lumea ar prefera să sugă viața din tine în fiecare zi decât să experimenteze sinele tău autentic, ceea ce ar putea fi cel mai dăunător dintre toate.

Având în vedere ceea ce știm despre invalidarea experienței personale și a identității, suprimarea a ceea ce este natural în ceea ce privește experiența și exprimarea emoțională, răspunsurile fiziologice la stres în general și modul în care durata și intensitatea pot influența toate acestea, legătura dintre mascare și sănătatea mintală nu este o surpriză pentru cei dintre noi care au purtat sau trebuie să continue să poarte masca.

Cum poți să ajuți ca psihoterapeut

• Validați - orice comportament are o funcție și poate fi modul în care o persoană autistă își comunică energia sau starea emoțională. Străduiți-vă să le înțelegeți experiența mai degrabă decât să schimbați modul în care aceasta este exprimată. Învățați din experiența persoanelor autiste, mai degrabă decât să comparați experiența lor cu cea a persoanelor neurotipice. Nu uitați că, dacă cineva „își dă jos masca”, ceea ce credeați că știți s-ar putea să nu fie adevărata sa experiență.

• Puneți la îndoială - orice programe, terapii, intervenții, strategii și planuri care încearcă să scape de comportamente doar pentru că sunt diferite de normă. Se pune mult accent pe „normalitate”, dar tocmai această noțiune este problematică pentru cei care maschează și cei care nu maschează!

• Hrăniți nevoia - nu țineți ostatice chiar activitățile și mecanismele de a face față lumii pe care o persoană autistă le folosește pentru a se regla. Lucrul cu jetoane și sistemele de recompensă sunt comune în managementul comportamentului. Aceste strategii sunt problematice din mai multe motive, inclusiv din cauza faptului că folosesc adesea nevoile (de exemplu, mâncare, activitate fizică, odihnă, singurătate, stimulare) ca recompense pentru îndeplinirea sarcinilor sau conformare.

• Apărați și educați - luptați pentru a vă asigura că dumneavoastră, copilul dumneavoastră, persoana iubită, prietenul, colegul de serviciu etc. au sprijinul de care au nevoie și că modul lor de a fi este înțeles de cei din jur.

• Folosiți prudență - „scoaterea măștii” este un privilegiu. Unii nu sunt în măsură să facă acest lucru. Unii nu se află în medii suficient de sigure pentru asta. Unii s-au mascat atât de mult timp încât nu mai sunt siguri care parte din ei este masca și care este sinele. Este nevoie de ani de zile pentru a construi masca, iar aceasta poate fi greu de îndepărtat chiar și atunci când acest lucru este dorit.

În rândurile de mai jos prezint  o poveste a mascării autiste, prin ochii mei, prin experiența mea și prin filtrul opiniei mele lustruite în experiența psihoterapiei și a efortului enorm de a supraviețui. Însă descopăr că, cât dau această mască la o parte, ceea ce se dezvăluie este o identitate autistă din care facem cu toții parte, noi cei autiști, o identitate pe care o regăsesc în grupul nostru tot mai mare de adulți autiști care aflăm că suntem autiști și dăm masca la o parte prioritizând sănătatea noastră psihică. 

Identitatea autistă. Eu sunt autist! 

Am avut multiple  dezbateri săptămânale prin mesaje, pe pagina Asociației suntAutist, cu persoane care mi-au spus că ar trebui să-mi fie rușine pentru că am folosit formularea  „copil autist” sau „om autist” în articolele pe care le scriu.  Acestea lucrează cu „persoane cu autism” și știu mai bine. Perspectiva lor este una morală și științifică; în același timp mie , o persoană autistă care interacționează săptămânal cu zeci de persoane autiste din întreaga lume, mi s-a dat de înțeles că ar trebui să-mi cunosc locul. - „Limbajul modelează modul în care gândim și determină ceea ce putem gândi.” - Benjamin Lee Whor

Eu nu am autism, EU SUNT AUTIST! Dreptul la decizii și identitate.

În primul rând, doar pentru că cineva lucrează cu copii autiști care încă nu și-au descoperit vocea și nevoile, acest lucru nu o face o persoană care poate avea o voce pentru persoanele autiste, în locul persoanelor autiste. Dacă o persoană autistă vrea să fie numită autistă, nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să o corecteze. Dacă o persoană autistă vrea să fie numită „persoană cu autism”, nici eu, nici o altă persoană, indiferent de neurotip, nu avem dreptul să o corectăm. Până la urmă, cu toții ne dorim ca persoanele autiste să fie independente, nu? Acest lucru include și dreptul la propria părere.

În al doilea rând, științific vorbind, nu poți AVEA autism. Nimeni nu ARE autism.

• Autismul nu este ceva detașabil de mine.

• Autismul nu este ceva luat pe parcurs.

• Autismul nu este ceva prins sau dobândit.

• Autismul nu este ceva ce devin.

• Autismul nu este ceva din care am urme.

• Autismul nu este ceva care are nevoie de tine pentru a fi reparat.

După cum am specificat și în articolele anterioare, autismul este un neurotip, este genetic și nu este o insultă. Un neurotip este genetic și reprezintă o organizare distinctă și specifică a sistemului nervos, cu interacțiuni diferite între părțile sale, precum și între acesta și mediu. Autist te naști. Ce este mai important, trăiești o viață autist și mori autist. Deoarece autismul nu este ceva ce poate fi separat de persoană - noi, persoanele autiste nu vom fi niciodată văzute ca fiind întregi și nici nu ne vom simți întregi atâta timp cât suntem priviți doar prin prisma medicală (adică „având ceva”) și nu ca oameni diferiți cu nevoi diferite, adică ceea ce suntem. Dar acest lucru NU înseamnă că viața persoanelor autiste nu poate fi sau nu ar trebui să fie îmbunătățită.

EȘTI AUTIST sau NU EȘTI AUTIST. Nu există cale de mijloc.

O perspectivă fondată în negativism și deficite.

Există o prevalență a gândirii în rândul populației și a profesioniștilor conform căreia copiii autiști au două părți distincte. Această prevalență provine nu numai din lipsa de informare din surse științifice, ci și parțial din termenii clinici înșelători folosiți de profesioniști din întreaga lume, dar și din faptul că aceștia au de câștigat sume imense de bani din proliferarea acestui limbaj. Aceste organizații își asumă autismul pentru ele însele și consideră că „a face cel mai bine” pentru persoanele autiste înseamnă a le trata și a le vindeca, fără a cere vreodată punctul de vedere al unei persoane autiste (adult sau copil), sau prin a insinua că persoanele autiste ar trebui să stea în locul lor pe scenă când prezintă „experții”.

Haideți să v-o prezint pe Mihaela. Mihaela este autistă. Părinții Mihaelei o văd pe aceasta manifestând „trăsături autiste” și având meltdown-uri din cauza supraîncărcării senzoriale. Ei nu o înțeleg pe Mihaela și nici nu-i înțeleg comportamentul. Îi sperie pentru că nu se potrivește cu ideea lor despre cum ar trebui să acționeze și să se comporte un copil și pentru că se gândesc că Mihaela nu va reuși în viață. Din această cauză, mințile lor nu pot corela ceea ce se întâmplă, așa că ajung la această concluzie: Există Mihaela și toată personalitatea ei minunată, apoi există AUTISMUL Mihaelei, care cuprinde toate părțile rele. Ca urmare, Mihaela va crede toată viața că există ceva în neregulă cu ea, că o parte a ei este defectă.

Creierul autist funcționează diferit față de cel neurotipic.

Ideea este că nu există Autismul Mihaelei și Mihaela. Există doar Mihaela, o persoană autistă.

Un creier autist este doar atât, Autist. Un creier neurotipic este doar atât, neurotipic. Amândouă sunt creiere. Ambele fac lucruri similare, dar ambele sunt diferite. Acesta este cuvântul cheie: DIFERIT. Niciunul nu este superior celuilalt.

Autismul ne face să privim lumea în mod diferit. Adică, la propriu, percepția senzorială și acuitatea vizuală a autiștilor sunt diferite de modul în care un creier neurotipic percepe realitatea.

Procesarea auditivă autistă este diferită de procesarea auditivă neurotipică. Ne face să auzim lucrurile în mod diferit. Unele lucruri le procesăm mai bine sau mai repede, altele mai puternic sau mai lent. Unele lucruri nu le putem procesa.

Memoria noastră funcționează diferit față de memoria neurotipică. Ea procesează informațiile în mod diferit, le stochează diferit și le recuperează diferit. Pentru a face acest lucru, folosește căi neuronale diferite de cele ale creierelor neurotipice.

Reacționăm  la lucruri în mod diferit; de la receptorii noștri senzoriali la creier sunt trimise semnale diferite față de cele ale unui creier neurotipic, motiv pentru care avem reacții senzoriale atât de puternice și o supraîncărcare senzorială.

De asemenea, modul în care procesăm stimulii interni ai organismului nostru, precum și emoțiile, este diferit de cel al neurotipicilor. Avem miros autist, văz autist, simț tactil autist, orientare autistă, echilibru autist, mișcări autiste, gust autist, procesare autistă a informațiilor, amintiri autiste etc.

În acest punct, argumentul obișnuit dat înapoi este: „Fiecare este diferit”.

Da, așa este. Dar, la un nivel fundamental, creierele neurotipice sunt toate la fel la bază și diferite de cele autiste, persoanele neurotipice au personalități diferite între ele, caractere diferite, gusturi, toleranțe, emoții și reacții diferite, dar, în cele din urmă, fizic, structural, la bază, sunt destul de asemănătoare între ele.

Separat, la un nivel fundamental, creierele autiste sunt foarte asemănătoare între ele și diferite de cele neurotipice, din nou cu diferențele de rigoare dintre oameni.

Dar între un creier autist și unul neurotipic există diferențe funcționale și structurale importante.

Poți încuraja o identitate autistă personală și autonomă.

Dacă întrebați o persoană autistă cum dorește să fie descrisă veți primi, probabil, o varietate de răspunsuri. Unora nu le va păsa (și asta este foarte corect), majoritatea vor să fie caracterizate ca fiind autiste, iar unii vor să fie descrise ca „având autism” sau ca fiind „pe spectru”. Așa cum am mai spus, nu avem dreptul să corectăm pe nimeni în ceea ce privește exprimarea față de propria persoană.

Să presupunem că îi întrebăm pe cei care preferă să fie numiți „persoane cu autism” de ce preferă așa. E foarte probabil ca mulți să nu poată spune de ce, dincolo de „așa ar trebui să fiu numit” sau „așa este corect” sau „așa m-am obișnuit”,  fără nici o altă contribuție personală. Și asta este problema; cei mai mulți dintre noi suntem înrădăcinați în limbajul medical și, din păcate, am fost învățați că opinia noastră nu există.

Există o cultură a negativității în jurul utilizării lui „am” sau „cu” atunci când vine vorba de termeni medicali, de exemplu cineva „are cancer”, „cunosc pe cineva cu HIV”, „cunosc pe cineva cu această boală”, și asta este preponderent în contextul a ceva ce ar trebui reparat, exterminat sau vindecat. Pe de altă parte, există oameni care spun „sunt surd”, „sunt paraplegic” și asta pentru că ei consideră acele atribute părți din ei înșiși, au militat pentru a fi numiți astfel și au luptat împotriva terminologiei clinice și a limbajului comun. Așa cum alții au luptat (și încă o fac) pentru a elimina cuvinte precum „retardat”, „invalid”, „prost”, și alți termeni abilitiști. De exemplu, surzii de aici, din România, încă luptă pentru a nu mai fi numiți „surdo-muți”, sunt surzi, nu muți.

Ducem o bătălie continuă; pentru că, la fiecare copil și adult diagnosticat, vocea care prevalează este a oricărui altcuiva, dar nu a autistului. De asemenea, societatea uită că există copii autiști fete, copii autiști orbi, copii autiști surzi, copii autiști rromi, adulți autiști orbi, adulți autiști surzi, adulți autiști femei, adulți autiști paraplegici, adulți autiști rromi, adolescente autiste fete surde de etnie rromă etc, deoarece predomină observațiile pe care le fac cei de pe margine, și nu experiența individului care o trăiește.

Părinții nu vor copiii lor să fie definiți de autism, iar acest lucru ar fi de înțeles dacă ar suferi de o boală oribilă, dar ei nu suferă de nimic. De fapt, motivul pentru care suferă persoanele autiste este dat de lipsa adaptărilor și a înțelegerii din partea societății. Dar autismul este modul în care ei văd lumea și interacționează cu ea. Acest lucru nu poate fi schimbat niciodată, pentru că acest lucru ar însemna să îi schimbăm fizic, să eliminăm bucăți fizice din ei și din neurologia lor, din creierul lor, la propriu. Atunci nu ar mai fi Mihaela și nu ar mai fi în viață. Mihaela nu are cum să nu fie definită de autism (la fel cum e definită și de pasiunile, interesele și caracterul ei), pentru că este autistă. Totuși, ea rămâne Mihaela.

Știu că este greu să auzi că faci ceva greșit și înțeleg că cei care au persoane autiste în familie sau printre cunoscuți fac totul cu dragoste și bună intenție. Cu toate astea, limbajul este, într-adevăr, foarte important și, cu cele mai bune intenții, e foarte posibil ca tocmai cei pe care încercăm să îi protejăm să fie răniți și lipsiți de viitor prin  credințele pe care le are societatea despre cum va arăta viitorul lor.

Cu toții ne străduim să le oferim copiilor noștri tot ce avem mai bun și ne dorim doar ce este mai bun pentru ei, dar, pentru ca ei să fie cei mai buni, trebuie să știe cine sunt. Ei trebuie să știe că există o istorie vastă și remarcabilă în spatele identității lor și că au atât de multe de învățat de la cultura autistă și de la persoanele autiste. Oameni autiști uimitori precum Dan Aykroyd, Susan Boyle, Albert Einstein, Daryl Hannah, Sir Anthony Hopkins, Heather Kuzmich, Paul Dirac, Emily Dickinson, Charles Darwin, Lewis Carroll, Tim Burton, Benjamin Banneker, Hans Christian Andersen, Thomas Jefferson, James Joyce, Barbara McClintock, Jerry Seinfeld, Satoshi Tajiri, Nikola Tesla, Andy Warhol etc. Este o cultură plină de oameni cu aceleași dificultăți ca ei și ca majoritatea dintre noi, oameni pe care tinerii autiști ar trebui să dorească să îi urmeze sau de la care să învețe. Fără acces la propria cultură și identitate, va exista o altă generație de suflete rănite, deteriorate și pierdute, fără modele de urmat, deoarece nu ne putem identifica în modelele neurotipice.

Cum ne numim și cum suntem numiți s-ar putea să nu conteze pentru multă lume. În acest caz, nu costă nimic să ne schimbăm forma limbajului, să fim atenți la modul în care persoana cu care interacționăm dorește să fie percepută și să respectăm dorința acesteia.  Pentru asta, cel mai bine este fie să observăm felul în care se referă persoana la ea însăși, fie să întrebăm persoana cum preferă să fie numită.

Ei sunt autiști! Noi suntem autiști! Eu sunt autist!

Sloganul a multe inițiative autiste internaționale, dar și al Asociației suntAutist, este „nimic despre noi fără noi”. Nimic despre autiști fără autiști!

Surse folosite în crearea acestui articol:

• Autistic Women & Nonbinary Network (2017). What is Autistic Burnout?

• Cage, E., & Troxell-Whitman, Z. (2019). Understanding the reasons, contexts and costs of camouflaging

• for autistic adults. ​Journal of autism and developmental disorders​, ​49(​ 5), 1899-1911.

• Cassidy, S. A., Bradley, L., Bowen, E., Wigham, S., & Rodgers, J. (2018). Measurement properties of tools used to assess suicidality in autistic and general population adults: a systematic review. ​Clinical Psychology Review​, ​62​, 56-70.

• Cassidy, S., Bradley, P., Robinson, J., Allison, C., McHugh, M., & Baron-Cohen, S. (2014). Suicidal ideation and suicide plans or attempts in adults with Asperger’s syndrome attending a specialist diagnostic clinic: a clinical cohort study. ​The Lancet Psychiatry​, ​1​(2), 142-147.

• Gillott, A., & Standen, P. J. (2007). Levels of anxiety and sources of stress in adults with autism. ​Journal of intellectual disabilities​, ​11​(4), 359-370.

• Hirvikoski, T., Mittendorfer-Rutz, E., Boman, M., Larsson, H., Lichtenstein, P., & Bölte, S. (2016). Premature mortality in autism spectrum disorder. ​The British Journal of Psychiatry​, ​208​(3), 232-238.

• Kupferstein, H. (2018). Evidence of increased PTSD symptoms in autistics exposed to applied behavior analysis. ​Advances in Autism​, ​4​(1), 19-29.

• Lai, M. C., & Baron-Cohen, S. (2015). Identifying the lost generation of adults with autism spectrum conditions. ​The Lancet Psychiatry​, ​2(​ 11), 1013-1027.

• Lever, A. G., & Geurts, H. M. (2016). Psychiatric co-occurring symptoms and disorders in young, middle-aged, and older adults with autism spectrum disorder. ​Journal of Autism and Developmental Disorders,​ ​46​(6), 1916-1930.

• Maddox, B. B., & White, S. W. (2015). Comorbid social anxiety disorder in adults with autism spectrum disorder. ​Journal of Autism and Developmental Disorders​, ​45​(12), 3949-3960.

• Pelton, M. K., & Cassidy, S. A. (2017). Are autistic traits associated with suicidality? A test of the interpersonal​-​psychological theory of suicide in a non​-​clinical young adult sample. ​Autism research​, 10​(11), 1891-1904.

• Segers, M., & Rawana, J. (2014). What do we know about suicidality in autism spectrum disorders? A systematic review. ​Autism Research,​ ​7​(4), 507-521.

• Stewart, M. E., Barnard, L., Pearson, J., Hasan, R., & O’Brien, G. (2006). Presentation of depression in autism and Asperger syndrome: A review. ​Autism​, ​10​(1), 103-116.

• Zahid, S., & Upthegrove, R. (2017). Suicidality in autistic Spectrum disorders. ​Crisis​.

• I do not HAVE Autism - The Autistic Advocate“Language shapes the way people perceive us and treat us. It translates into actions” – Daniel Marner, Autistic and Advocate 

• The Failings of Person First Language - Autistic Women & Nonbinary Network (AWN

• Why Person-First Language Doesn’t Always Put the Person First Emily Ladau 

• Identity-First Language ASAN 

• Language matters: The PFL vs. IFL debate Learn about the importance of autistic identity and how it affects autistic lives.

• Language Impairments in ASD Resulting from a Failed Domestication of the Human Brain

• Experiences of Autism Acceptance and Mental Health in Autistic Adults - Journal of Autism and Developmental Disorders

• Whose Expertise Is It? Evidence for Autistic Adults as Critical Autism Experts

• https://athenaeum.libs.uga.edu/bitstream/handle/10724/37873/gomes.pdf?sequence=5

• What it’s like to be autistic at an autism research conference - An autistic journalist is cautiously optimistic that the annual INSAR conference is becoming more inclusive of the autism community.Spectrum | Autism Research NewsSara Luterman

• Regarding the use of dehumanising rhetoric - The Autistic AdvocateI work with a few researchers, but I’m really picky who I associate with and who I’m happy publically being named alongside.

de Alina Comendant PTSTA -P

de Anca Tiurean, 

De anul trecut sunt vicepreședinte al Asociației Române de Analiză Tranzacțională, iar anul acesta, în cadrul unei  ședințe a Consiliului Director (CD) care a avut loc pe final de primăvară, m-am oferit spontan să coordonez organizarea Conferinței Naționale - ediția 16. Eram convinsă că, și dacă nu mă ofer în acest sens, aveam să mă implic destul de mult în proiect, pentru că evenimentul urmează să se desfășoare în Timișoara - unde  locuiesc, pentru că am mai organizat evenimente ce au implicat multă mobilizare de oameni și resurse și mi s-a părut a fi relativ ușor, dar și stimulativ, precum asamblarea unui puzzle. Ce mi-a dat, însă, cel mai mult încredere că pot să mă descurc a fost faptul că echipa de organizare este formată din oameni de nădejde, pe care îi văd responsabili, implicați, meticuloși și prietenoși, având la rândul lor experiență organizatorică.

Sentimentul de a funcționa ca o echipă este foarte plăcut, adesea terapeutic, mai ales pentru cineva ca mine, care are în scenariul de viață un fir narativ despre a fi singur și a fi nevoit să se descurce fără ajutorul altora. În echipa de noastră, însă, i-am simțit constant aproape și eficienți în special pe Marian Opran, pe Amalia Gabor, pe Olimpia Capăt și pe Alina Rus. Dialogul nostru s-a desfășurat într-o atmosferă tipică AT, în care suntem OK și ne adresăm cu respect, cu fermitate și cu grijă unii altora. Suntem cu toții conștienți, cred, de faptul că, discutând prin mesaje text și prin intermediul unor documente partajate, comunicarea este privată de multe elemente care de obicei o facilitează; suntem conștienți că ne putem înțelege greșit sau frustra reciproc. De aceea, încrederea unii în ceilalți și asumarea fiecăruia dintre noi a poziției OK-OK ne-a ajutat să avem un dialog foarte bun pe tot parcursul procesului organizatoric, chiar și în părțile care erau mai dificile pentru unul sau altul dintre noi. Contează mult felul în care grupul răspunde la distresul fiecărui membru. Este destul de clar când cineva are nevoie de clarificare, de timp, de a i se lua în considerare mai evident propunerea etc – în momentele respective de obicei în grupurile sociale apare un soi de tentație de a izola membrul nemulțumit sau care trăiește experiența unei probleme. În mica noastră societate de organizatori s-a întâmplat invers: grupul a răspuns de fiecare dată cu răbdare, econom – adică la obiect și pe cât posibil liber de jocuri psihologice – iar toate astea sunt posibile, bănuiesc, pentru că fiecare dintre noi are un istoric îndelungat de lucru cu sine, de experiență practică în Analiză Tranzacțională și abilități de a se raporta de la Adult la Adult.

Organizarea conferinței naționale de AT a început destul de târziu anul acesta, deoarece am fost presați de alte priorități la începutul anului – în primul rând nu erau ocupate toate funcțiile în CD și în alte comisii, aveam de implementat noi reglementări vizavi de formare și acreditare emise de Colegiul Psihologilor din România (CPR), care ne-au solicitat timp de discuții și explorări cu furnizorii de formare etc. Timpul a trecut repede și deja în iunie ne-am dat seama că va fi probabil greu să aducem invitați internaționali, știind că aceștia au deja agendele clare și complete pe 2022 și că ar fi fost necesar să ne gândim la conferința 2022 încă din 2021, de la încheierea celei anterioare. Fără a ne lăsa apăsați de cantitatea de muncă necesară organizării și de presiunea timpului scurt, am luat decizia să explorăm pur și simplu ce este posibil să facem în condițiile existente. Cred că de aici s-a născut și tema conferinței de anul acesta: de la conștientizarea că situațiile de criză de timp sunt de cele mai multe ori o chestiune de raportare la realitate. Dacă vrem să facem prea multe, prea repede și evitând obstacolele, ajungem epuizați chiar dinainte să începem. Dacă ne păstrăm „antenele” spre contextul în care ne aflăm, așa cum este el, începem să lucrăm cu ce este, cu ce avem și să trăim sentimente de realizare și de succes încă de la primii pași, beneficiind astfel de bucuria procesului. Obstacolele devin parte din configurația drumului pe care-l avem de parcurs, iar resursele sunt orice avem la îndemână, folosit creativ.

Strategia noastră de lucru a început cu stabilirea titlului și a unei liste de potențiali formatori străini și români care ar putea să contribuie cu ceva interesant, în opinia noastră, la discuția despre tema conferinței. Am lansat un apel la întreaga comunitate să se alăture cu contribuții la conferință. Inițial am avut doar 2-3 răspunsuri, așa că am mai lansat un apel, individualizat și ne-am dat seama că nu prea funcționează comunicarea aceea cu trimis același mail la o sută de oameni, ci că trăim vremuri în care conectarea directă este importantă. Am ținut cont de acest lucru.

Apoi am definit lista de necesități organizatorice și ne-am împărțit „în mare” responsabilitățile, dar fără ca prin asta să ne izolăm unii de alții fiecare cu felia lui, ci rămânând ancorați și conectați la munca celorlalți, contribuind activ cu idei, cu mici sarcini de sprijin și cu corecturi de parcurs, la nevoie. De exemplu, Marian s-a ocupat de realizarea site-ului conferinței și a adăugat foarte prompt de fiecare dată aproape imediat informațiile care erau gata de publicat. În același timp a funcționat ca un consilier pe partea de contracte și negocieri. Amalia a preluat sarcina de a pregăti dosarul în vederea acreditării conferinței de către CPR. Pe lângă asta, a participat la toate discuțiile în care aveam de luat decizii organizatorice și a corectat prompt fiecare eroare ortografică, virgulă sau problemă de exprimare din textele pentru site. Olimpia s-a ocupat de partea de secretariat și elemente de contabilitate (facturi, înscrieri, obținerea de date importante care lipsesc despre participanți etc). Totodată, a fost prezentă la alegerile importante cu un punct de vedere valoros și a răspuns solicitărilor, inclusiv din concediu. Alina s-a ocupat mult de dialogul cu diferite locații în care s-ar putea desfășura conferința on-site în condiții optime, dar a fost și mereu acolo la discuțiile ce necesită decizii dificile despre gestionarea bugetului și pregătirea pentru varianta hibridă (online și on-site) și cea în care restricțiile de sănătate publică ne-ar putea obliga să trecem brusc exclusiv într-un format online. Aceste planuri B și C menite să faciliteze desfășurarea conferinței în condiții optime pentru a putea spune bun venit diferitelor categorii de participanți, în diferite circumstanțe sunt ca și cum am organiza de fapt trei conferințe, dintre care una va fi practic cea implementată și nu știm care. Știm doar ce sperăm și știm că ne-am luat măsuri să putem și altfel, la nevoie. Probabil că suntem cu atât mai liberi cu cât suntem mai flexibili, mai primitori cu schimbarea sau ne străduim a răzbi doar în lucrurile care depind de noi, iar pe celelalte să le acceptăm ca destin, așa cum spuneau vechii greci în Antichitate.

Eu însămi am avut numeroase conversații atât cu colegii, cât, mai ales, cu multă lume pe care am invitat-o personal la conferință, oferind asistență, căutând soluții pentru problemele logistice de la caz la caz și colectând informațiile necesare realizării programului în timp util. Simultan petrec mult timp la laptop pentru partea de promovare. A promova o conferință nu este numai despre a partaja un link pe social media. Ci, pentru că social media este în primul rând o formă de socializare, oamenii reacționează la mesajele primite în concordanță cu felul în care sunt transmise. Astfel, dacă mă comport ca un vânzător sau mă raportez la ceilalți  ca la  numere de ordine, le scade interesul și ajung mai degrabă să îi deranjez cu postări relativ repetitive. Dacă mă comport ca un colaborator sau ca un prieten, le crește interesul, dar și timpul pe care îl am de alocat fiecărei discuții în parte, fiecărei postări dedicate și fiecărei probleme ridicate. Îmi doresc și prețuiesc acest aspect „social” al promovării de evenimente, deoarece mă bazez pe concepția că o conferință este făurită de toți oamenii care participă la ea, nu este treaba exclusivă a echipei de organizare, nu este un produs oferit unui public consumator, ci este o invitație la contact, la reflecție, la comunitate, la un „împreună” suficient de bun să ne hrănească necesitățile și interesele fiecăruia. În plus, mi-a făcut mare plăcere fiecare ocazie de a discuta și a mă reconecta cu persoane la care țin și pe care le prețuiesc. Mai mult decât atât, am avut onoarea și bucuria de a sta de vorbă cu formatorii, atât cei români, cât și cei străini, atât cei care vin la conferință, cât și cei pe  care circumstanțele i-au obligat să-și facă alte planuri în viitor. Experiența acestor aproximativ două luni de când m-am imersat în procesul organizatoric mi-a arătat de ce conferința 2023 începe imediat după conferința 2022 – nu toate ideile bune pot fi deja puse în practică acum, iar a le plasa strategic în calendarul anului viitor deschide calea spre conferința viitoare.

Este important pentru noi feedback-ul vostru - atât stroke-urile pozitive, pentru faptul că ne mențin motivația vie și ne energizează, cât și  stroke-urile negative, pentru faptul că ne arată cum mai putem crește și îmbunătăți ceea ce facem și ceea ce suntem ca organizație și comunitate. Doar lipsa de stroke-uri are potențial alienant, se știe. În urma conferinței, pe site-ul acesteia vom avea o pagină interactivă unde să ne împărtășiți gânduri, sugestii, aprecieri și experiențe personale pe parcursul conferinței. Ne dorim să aflăm ce v-a plăcut și ați dori să repetăm pe viitor, precum și ce ați fi vrut să fie diferit și nu am știut sau putut noi face în acest an. Reiterăm pe această cale invitația către toți membrii comunității AT să contribuie cel puțin cu un articol tematic, vocea proprie exprimând felul în care psihicul unic al fiecăruia a mestecat o teorie AT conectată cu tema conferinței. Vom plasa pe site la rubrica resurse articolele voastre. Ele vor rămâne, astfel, un tezaur de idei și inspirație post-conferință și un inestimabil loc de întâlnire a membrilor unii cu alții, respectiv cu publicul larg.     

de Marina Brunke și Ioana Pîrvu

În 2021, Marina Brunke (CTA-P) și Ioana Pîrvu (CTA-P) au lansat în parteneriat cu Fundația Vodafone proiectul ARAT: “Vorbe bune: comunicarea medic-pacient”. Anul acesta, proiectul a crescut cu încă un partener – Asociația Imunopedia. În rândurile care urmează, Ioana și Marina ne povestesc despre experiența de a preda cursuri de comunicare medic-pacient în spitalele din București și din țară.

Premisa 
Ideea cursurilor de comunicare pentru medicii din spitalele de stat a pornit din două direcții. În primul rând, din experiența Marinei de a ține cursuri de comunicare pentru viitorii studenți la medicină din Marea Britanie și din experiența Ioanei de a lucra într-un spital din București. În al doilea rând, cursurile sunt au la bază interacțiunile celor două cu spitalele de stat – atât ca paciente, dar mai ales ca mame. 
Premisa de la care pornește proiectul este lipsa de resurse cu care se confruntă personalul medical din spitale: timp limitat, supraaglomerare, disponibilitate redusă și strategii ineficiente de a face față stresului. În plus, contextul specific – și atipic – de a te întâlni într-un spital de stat, din rolurile de medic/asistent medical și pacient, necesită abilități de comunicare specifice și foarte distincte. 

Întrebările și obiectivele medicilor și asistentelor medicale cu care am lucrat până în prezent au de-a face cu situațiile în care nu pot salva, ajuta sau vindeca. Cum se pot înțelege cu pacienții agresivi? Cum le pot comunica pacienților sau familiei veștile proaste? Cum să stea cu propria neputință, furie, tristețe și cu durerea pacienților lor? Cum să pună limite în relațiile dificile cu colegi sau superiori? Cum să comunice cu copiii? 

În cursurile de până acum am discutat despre umilință, triunghiul dramatic (Karpman, 1968), procesul de doliu (Kübler-Ross, 2014) și despre empatie și asertivitate. În toamna acestui an vom continua discuția cu teme de etică și de comunicare cu copiii. 

“Dar credeți că se vor înscrie medicii de bună voie?” 

“Oricum medicii care ar trebui să participe la astfel de cursuri nu se vor înscrie niciodată” … Astfel de reacții au fost câteva dintre obstacolele despre care am fost avertizate că vor apărea înainte de a porni primul nostru grup. 

Realitatea a fost diferită. În fiecare grup de până acum am găsit o nevoie uriașă de informații și de sprijin. Participanții au povestit nu doar despre dificultățile lor profesionale, dar și despre întâmplări traumatizante din rolul lor de pacient. Deseori, experiența de pacient nu este integrată suficient încât să informeze rolul de medic.

Am găsit și multe resurse, multă reziliență, în special la noile generații de medici. De la ei am primit încredere și foarte multă motivație de a continua proiectul și anul viitor.

Ne dorim de asemenea să includem în programul cursurilor de anul viitor și grupuri de asistente, respectiv asistenți medicali.

Acest context creat pentru a obține informații despre strategii de comunicare, despre înțelegerea și folosirea emoțiilor proprii sau ale celorlalți, a generat feedback-uri legate de conștientizarea și exprimarea unei nevoi de autocunoaștere. De asemenea, participanții au exprimat nevoia unui grup de suport, ca spațiu de comunicare, împărtășire și conținere. Înțelegem acest lucru ca fiind unul din cele mai importante efecte ale demersului nostru, ca pe un pas spre autonomie și de continuitate.

Referințe:

• Karpman, S. B. (1968). Fairy tales and script drama analysis. Transactional Analysis Bulletin. 7(26), 39–43
• Kübler-Ross, E. (2013) On death and Dying: What the Dying Have to Teach Doctors, Nurses, Clergy and Their Own Families. Scribner (reissue edition)  2014

de Emilia Balica

De acum sunt psiholog. 

Oare de unde să încep? Cum pot începe să profesez? Ce studii să urmez mai departe? Este indicat să studiez și să profesez în același timp sau încă nu pot profesa? Acestea sunt câteva din întrebările care au venit la pachet cu diploma care anunța încheierea studiilor de bază în psihologie, adică, ciclul de licență.

În momentul de față fac parte dintr-un grup de formare în Analiză Tranzacțională (AT), anul 3, ceea ce înseamnă, că, la finalul anului viitor, urmează să finalizez formarea de specialitate în Psihoterapie, dacă o pot numi așa.

Am ales să scriu aceste rânduri cu dorința de a împărtăși modul în care am ajuns să aleg AT ca formă de Psihoterapie și, nu în ultimul rând, de a intra în contact cu oameni care au aceleași preocupări, de a cunoaște oameni noi și de a face primul pas în ceea ce privește intenția de a profesa.

Decizia de a deveni psiholog a venit acum trei ani. Demotivată fiind de jobul meu de atunci, în domeniul bancar, mi-am dat seama că nu știu ce îmi place să fac mai departe. Ceea ce știam sigur era faptul că nu mai vreau vânzare și target-uri forțate. Cuprinsă de dezamăgire, mi-am pus pe foaie dorințele: să lucrez cu oamenii, să îi ajut pe cei din jur, să mă dezvolt eu și să mă cunosc mai bine. Nu voiam să îi conving pe oameni ca în vânzări, ci să îi ascult, ca în psihoterapie. 

Atunci am început să caut cursuri care aveau legătură cu Psihologia (nu știam atunci exact ce include munca de psiholog), nu prea am găsit nimic convingător. Stând de vorbă cu soțul meu, acesta mi-a propus facultatea de Psihologie. Pe moment părea o ideea mult prea îndrăzneață, să o iau de la capăt cu studii la facultate, având în vedere că terminasem deja 5 ani de facultate în alt domeniu și atunci spusesem că am încheiat acel capitol. Însă, primind încurajările sale și suportul de a începe o carieră în acest domeniu, m-am interesat ce presupune.

M-am prezentat la examenul de admitere cu gândul că, dacă voi reuși, voi continua pe această cale, iar dacă nu, urma să mă reorientez. Admiterea a cuprins teste surprinzătoare, dar am reușit. Când m-am înscris la facultate am țintit psihoterapia, însă aici nu am primit multe informații despre asta. În primul an, a fost organizată o întâlnire cu profesioniști din domeniul Psihologiei. Atunci am cunoscut două persoane care au urmat formarea în AT, una lucrând în psihoterapie, alta în domeniul organizațional. Ele au prezentat atât de frumos AT-ul, încât m-au determinat să devin interesată de subiect. 

Norocul, viața, soarta sau cum vrea fiecare să spună, a făcut ca, lângă mine la un curs, să se așeze o colegă care urma deja o altă formare în psihoterapie. Am început să discutăm despre întâlnirea cu cele două invitate. Printr-o coincidență, colega mea văzuse chiar zilele trecute faptul că se fac înscrieri pentru un nou grup AT, și mi-a recomandat să mă înscriu dacă simt asta.

Curioasă, am cerut imediat link-ul, care era de pe o rețea de socializare. Exista o condiție de acces, și anume: parcurgerea modulului AT 101 sau participarea la un interviu cu formatorul. Am aplicat, am aflat faptul că erau ultimele locuri și am fost acceptată în grupul de formare.

Totul părea că se leagă, nu îmi venea să cred că am început facultatea și am fost acceptată într-un grup de formare. Însă, experiența nu a fost una foarte ușoară! La început, când am auzit tot felul de termeni, mi-am făcut griji că n-am ajuns în locul potrivit, însă făcând și exerciții practice, am realizat curând faptul că aveam nevoie de acea bază teoretică. 

Nu a durat mult și am fost cu toții surprinși de pandemie. Odată cu trecerea în online a fost mai greu: mai multă teorie, mai puține exerciții, concentrarea mai dificilă. Ceea ce mă motiva să merg mai departe era faptul că urmam atât facultatea de Psihologie, cât și formarea în AT. Gândul că am luat-o de la zero  și voi putea profesa numai după 7 ani de studiu, m-ar fi oprit să continui. Lucrurile au început să se lege. Puteam aduce exemple teoretice de la facultate în cursul AT și vice-versa. Acum că am terminat cei 3 ani de facultate, este motivant să știu că momentul în care pot începe să profesez în acest domeniu este aproape și sper să pot demara cât de repede demersurile în acest sens. Mă gândesc să încep să profesez sub supervizare, să aplic ceva din ceea ce am învățat. Asta mi-ar fi de ajutor pentru a prinde încredere.

Celor care acum cochetează cu ideea de a urma studii în psihologie/psihoterapie le-aș recomanda să meargă la AT 101 sau la diferite workshop-uri. Participarea la asemenea ateliere oferă accesul la informații utile, ce îi pot ajuta și să își contureze mai bine așteptările. În ceea ce privește facultatea, le-aș spune să se aștepte la multă cercetare, părți teoretice, psihologie organizațională etc, pentru că este o treaptă de început din care îți alegi direcția, așadar faci cunoștință cu de toate.  Dacă doresc să urmeze psihoterapia, este important să se documenteze pe site-ul Colegiului Psihologilor din România, pentru că sunt mai multe condiții care trebuie urmate, iar noile reguli nu coincid cu regulile vechi de acum 5-10 ani, iar uneori recomandările cu bună intenție ale unor colegi sau chiar profesioniști din domeniu, rezultă ca fiind neactualizate. Este important să se intereseze care sunt condițiile de intrare într-un grup de formare și cand se pot înscrie și când pot profesa.

După trei ani de formare în AT, pot spune că am făcut o alegere buna! Analiza Tranzacțională este un tip de formare care se potrivește atât în domeniul organizațional, cât și educațional sau psihoterapie. Pe mine mă fascinează modul în care pot analiza interacțiunile sociale, așa numitele tranzacții, și modul în care stările dominante ale Eului (comportamente, gânduri, sentimente) se modifică. Este abordat atașamentul, simbioza, poziția de viață, scenariul de viață, jocurile psihologice, emoțiile, și nu în ultimul rând autonomia. Este o perspectivă care ne ajută să înțelegem cum funcționează oamenii, cum sunt structurați din punct de vedere psihologic și cum își exprimă personalitatea din punct de vedere comportamental.

În ceea ce privește dorința mea de a profesa și de a cunoaște oameni noi care împărtășesc iubirea pentru Psihologie și Psihoterapie, mi-ar plăcea să cunosc comunitatea AT. Acum știu numai grupul meu și trainerii cu care am lucrat. Mă simt cumva ca făcând parte din rândul oamenilor care știu despre AT și pot să înțeleagă ceea ce se vorbește, însă, în același timp, nu am simțit niciun fel de integrare într-o comunitate AT. M-am integrat în grupul nostru de învățare, dar nu s-a ivit o invitație în a mă alătura comunității mai largi a AT. Aș avea nevoie și mi-ar plăcea să discut despre ce aș putea face mai departe cu ce am învățat până acum. Aș vrea să aplic practic în viața de zi cu zi ca profesionist munca asta, nu doar ca și client sau student. Am nevoie să pot să știu ce înseamnă a fi în anul trei. Există în comunitatea AT oameni cu care pot purta discuții ca între rezidenți și specialiști? Ar fi de folos să colaborez cu cei ce au mai multă experiență decât mine. Consider că acest domeniu este asemănător cu medicina, dacă medicina se ocupă de trup, psihologia se ocupă de minte și emoții, iar îndrumarea celor începători de către cei care deja profesează este foarte importantă.

Sper să fie și alte persoane interesate de acest subiect, și, de ce nu, să facem o întâlnire cu cei interesați pentru a descoperi care sunt pașii, când și cum putem să începem să profesăm.

Emilia Balica este la bază economist și proaspătă absolventă de Psihologie, în urma studiilor de licență recent finalizate la Universitatea de Vest din Timișoara. Are 30 de ani, este căsătorită și are o fetiță de un an și patru luni. În momentul actual se află într-un proces de reconversie profesională. A început formarea de bază în Analiză Tranzacțională în anul 2020. Pentru a lua legătura cu autoarea în vederea continuării discuțiilor pe care le propune în acest articol, puteți trimite email pe adresa: emiliamaria.balica@gmail.com 

Aici e linkul către secțiunea din site-ul ARAT unde sunt prezentate reglementările în vigoare privind certificarea in AT - Psihoterapie: https://arat.ro/criterii-de-atestare/psihoterapie/.   

De asemenea, ne propunem ca într-un număr viitor să revenim cu mai multe informații privind acest subiect din partea Comisiei Profesionale ARAT.

Cum e să fii în formare în AT?

de Roxana Radacovici

Formarea în Analiză Tranzacțională este pentru mine o călătorie. Am plecat la drum cu impresia că știu povestea, adică  stăpânesc noțiunile de bază, și cunosc personajul, însemnând că am un grad de conștientizare de sine destul de ridicat, fiind în terapie de mulți ani.

După primele workshop-uri am înțeles că nu știam, de fapt, atât de multe despre mine cum îmi plăcea să cred și că povestea citită de mine în cărți fusese de fapt înțeleasă la un nivel superficial. Aveam anul acesta să aflu despre mine lucruri într-un mod cu totul aparte, subtil, ca și cum aș trage cu ochiul pe gaura cheii sufletului meu. Aveam să îmi redescopăr relațiile, să îmi reevaluez credințele și, poate cel mai important, aveam să cresc legături noi cu o maturitate diferită de până acum.

Să spun că a fi în formare în Analiză Tranzacțională este transformator ar fi un clișeu. Să spun că este ușor și la îndemână ar fi o minciună. Să spun că nu am plâns, că nu am râs, că nu m-am speriat și că nu mi-am găsit la loc curajul, ar fi, din nou, o minciună. A fost intens și răvășitor, unificator și înălțător, toate în același timp!

În această călătorie mi-am putut alege singură gradul de confort sau disconfort în care îmi doream să mă aflu. Lună de lună, alegerea mi-a aparținut. Au fost workshop-uri în care m-am avântat în cunoaștere și workshop-uri în care am preferat să observ și să mă observ de pe margine. Nu m-am simțit presată sau aruncată într-o vânătoare a notelor sau a stroke-urilor pozitive, ci, mai degrabă, m-am simțit susținută și înțeleasă. A avut un efect mobilizator. O experiență de învățare total diferită de cea din școală generală sau gimnaziu.

Am imaginea unui copac cu înțelepciune, foarte înalt, la care, copil fiind, mă chinuiam mereu să ajung, trebuia mereu să sar și să smulg fructele. Eram mereu obosită și niciodată nu era suficient. Acum, însă, a părut că sunt undeva deasupra acestui copac roditor, undeva relaxată pe un nor, de unde mă pot apleca și pot culege cu ușurință informațiile și experiențele care consider că îmi sunt necesare. Astfel, am rămas surprinsă de rapiditatea cu care am putut asimila noțiuni teoretice complexe, dar și de impactul pe care acest tip de învățare l-a avut asupra mea la nivel personal.

Mă simt acum mai pregătită, nu doar din punct de vedere profesional, ci și emoțional. Port acum în desaga mea unelte primite în timpul formării, care mă vor ajuta nu doar pe viitor în lucrul cu clienții, ci și acum, în lucrul cu mine. 

Foarte valoros mi se pare și sistemul de suport care s-a construit în baza întâlnirilor lunare. Am în jurul meu colegi minunați, care mi-au devenit prieteni și, fără de care, parcursul meu ar fi fost mai greoi și mai sărăcăcios. În timpul formării și nu numai, facem schimb de idei, ne împărtășim experiențe, acest lucru contribuind enorm la dezvoltarea mea. Ghidul acestei călătorii - formatoarea - face posibilă această aventură și am încredere că ne va îndrumă pașii în continuare și ne va ajuta să ne atingem potențialul, atât individual, cât și colectiv!

de Roxana Radacovici

de Cristina Pop

În anii ‘90, în plină răspândire a democrației în lume, Francis Fukuyama scria despre “sfârșitul istoriei”, adică despre statele liberal democratice ca fiind ținta dezvoltării instituțiilor umane. Acum, în plină recesiune globală a democrației, el își dezvoltă și actualizează viziunea asupra subiectului într-o carte prin care noi, iubitorii și practicienii de AT, ne putem îmbogăți perspectiva despre concepte ce ne sunt familiare, punându-le în contextul mai larg al socialului și politicului.

“Identitate. Nevoia de demnitate și politica resentimentului” (publicată în 2018 și tradusă la editura Humanitas în 2022) este construită punând în prim plan nevoia fundamental umană pentru recunoaștere și demnitate. Ne este prezentat cum au evoluat de-a lungul istoriei înțelegerea și manifestarea acestei nevoi, precum și a conceptelor de sine individual și de identitate. Evoluția tehnologiilor, a sistemelor de organizare socială și a filosofiei, influențându-se unele pe altele, au dus în timp la o creștere a complexității relației omului cu sine însuși și cu lumea din jur. Diferite societăți au avut diferite parcursuri în căutarea de a gestiona - atât la nivel individual, cât și social - această complexitate, care aducea cu ea atât noi limitări, cât și noi libertăți. Iar căutarea recunoașterii și a demnității rămâne un fir constant care străbate povestea omenirii, motivând noi și noi restructurări ale formelor de organizare la nivel social.

Autorul descrie sistemul democratic ca pe încercarea cea mai bună de a satisface cât mai mult nevoia de recunoaștere a cât mai multor oameni dintr-o societate. Totodată, atrage atenția asupra limitărilor acestui sistem, cu imperfecțiunile și contradicțiile sale, cu factorii care îl pot destabiliza. Cartea se încheie cu câteva recomandări pentru acțiuni care pot consolida un stat democratic, toate adresând procesele psihologice menționate.

Deși exemplele din istorie se referă la diferite părți ale lumii, ideile filosofice prezentate sunt toate din spațiul occidental și creștin. Mă întreb dacă și cum includerea filosofiilor din alte spații culturale ar fi schimbat perspectiva autorului și concluziile sale.

Pentru mine a fost stimulant și reconfortant să întâlnesc în această carte, în alte cuvinte și într-un alt context, câteva fenomene pe care le studiasem în AT și în psihoterapie: foamea de recunoaștere, poziția existențială OK-OK, fragmentarea sinelui, contractarea granițelor, defensele narcisice. Am ajuns să văd cât de multe au în comun filosofia AT și atitudinea democratică, am devenit curioasă cum poate funcționa abordarea AT în țările cu alt fel de regim politic și am dobândit o nouă perspectivă asupra diferențelor pe care le percep deseori între cultura AT și cultura noastră națională, ale cărei componente democratice sunt încă destul de firave. Am înțeles mai bine decât înainte diferența dintre a fi cetățean și non-cetățean al unei națiuni și de ce aceasta contează. Prin claritatea și înțelepciunea lui, autorul m-a ajutat să aprofundez conștientizarea că libertatea pe care o aduce un sistem democratic necesită un angajament autentic în menținerea acestuia, prin acțiuni concrete, uneori inconfortabile sau riscante, și printr-un exercițiu constant de dialog cu cei diferiți de noi înșine.

Am rămas și cu noi întrebări despre impactul pe care îl are asupra societății felul în care ne practicăm profesia, ca analiști tranzacționali și/sau ca psihoterapeuți. Jumătate dintr-un capitol al cărții descrie influența reciprocă dintre dezvoltarea psihologiei și a serviciilor de sănătate mintală, pe de o parte, și „democratizarea demnității”, pe de altă parte. Unele rânduri mi-au amintit de observații ale Petruskăi Clarkson1 despre însănătoșirea psihologică ca venind mână în mână cu o implicare mai mare în lumea exterioară, precum și despre riscul ca psihoterapia să rămână într-o sferă de centrare pe sine narcisistă. Am devenit, astfel, mai curioasă atât de modurile în care munca mea cu clienții influențează relația lor cu societatea din care ei fac parte, cât și de contribuția activității mele la starea democrației noastre.

De asemenea, observația lui Francis Fukuyama că în practică deseori apar conflicte între două dintre țintele democrației - libertatea și egalitatea - m-a dus cu gândul la felul în care pot apărea conflicte între principiul OK-OK din filosofia AT (care promovează o egalitate a demnității) și valorizarea autonomiei, înțeleasă ca o formă de libertate personală. Poate veni promovarea autonomiei individuale cu riscul de a ignora faptul că manifestarea autonomiei celor cu mai multă putere în societate duce, uneori, la o diminuare a spațiului de manifestare a autonomiei celor cu putere socială redusă, precum și la o poziționare reciprocă not OK între diferitele grupuri sociale? Pe de altă parte, poate accentul pe menținerea poziției OK-OK să ducă uneori la o limitare a opțiunilor, adică a spontaneității care face parte din autonomia personală? Cum găsim o balanță sănătoasă între acestea două pentru noi, ca persoane și ca profesioniști? Cum îi putem susține pe clienții noștri în a găsi o astfel de balanță? Și cum contribuim la această echilibrare în cadrul grupurilor și societăților din care facem parte? 

Am scris mai mult despre întrebările pe care mi le-a stârnit cartea decât despre detaliile conținutului ei și pentru că sper să vă trezesc curiozitatea să o citiți, și fiindcă aici văd cea mai mare calitate a ei: oferă o perspectivă de ansamblu, în cadrul căreia ne putem găsi fiecare propriile puncte de interes, pe care să le dezvoltăm mai departe. În această lume, în care rupturile dintre diferite grupuri sociale par să se tot adâncească, ducând spre o degradare a democrațiilor și a libertății aduse de acestea, Francis Fukuyama ne oferă câteva repere pentru a ne urma valorile umaniste rămânând, totodată, ancorați în realitate și căutând soluții pragmatice.

1 Clarkson, P. (1993). Bystander Games. Transactional Analysis Journal 23(3), 158-172

Se apropie zilele de conferință, ceea ce ne bucură mult! 

Suntem cu pregătirile în toi: echipa de organizare definitivează programul, iar noi, echipa editorială a Newsletter-ului ARAT, ne-am propus să punem cap la cap un număr special dedicat conferinței.

Tema de anul acesta este „Analiza Tranzacțională - arta și disciplina libertății”. Este un subiect complex și generos cu care îmi imaginez că fiecare dintre noi s-a întâlnit într-o manieră cât se poate de personală, atât profesional, cât și în viața privată.